Europa se trezește în ceasul al doisprezecelea la realitatea dură a dependenței de grafit importat, iar România are șansa de a face parte din soluție

Grafitul, un foarte bun conductor și material rezistent la temperaturi înalte, stă la baza bateriilor care alimentează vehiculele electrice. De fapt, bateria de mașină electrică conține de 10 până la 20 de ori mai mult grafit decât litiu, făcându-l esențial.

De aceea, cererea globală de grafit crește exploziv. Astfel, se estimează o creștere de până la 500% față de nivelul din 2018 în următoarele decenii.

În acest context, dependența aproape totală a Europei de importuri de grafit devine o vulnerabilitate strategică majoră. Fără acțiuni rapide, riscul este ca industriile europene de baterii, oțel sau apărare să rămână la mâna furnizorilor externi, expuse unor șocuri de preț și blocaje de aprovizionare. Iată situația.

În prezent, Uniunea Europeană importă peste 97% din grafitul natural necesar industriei sale, producția internă fiind practic inexistentă. Adică, aproape tot grafitul din produsele noastre high-tech vine de peste granițe.

Această situație este cu atât mai riscantă cu cât China domină copios lanțul global: țara deține în jur de 80-85% din producția mondială de grafit și realizează aproape 90% din procesarea sa în materiale avansate. Practic, grafitul minat oriunde în lume ajunge să fie prelucrat în mare parte tot în China, care îl transformă în anodul pentru baterii, componentă prezentă în aproape orice vehicul electric.

Problema dependenței devine evidentă când privim și către puținele surse alternative.

De exemplu, Mozambic, una dintre țările de unde Europa spera să importe grafit, a suferit recent o scădere drastică a producției - cu 55% în primele nouă luni din 2024. Un raport guvernamental arată că ținta anuală a fost atinsă abia în proporție de 11%, din cauza închiderii unor mine și a opririi activității companiei operatoare a celei mai mari mine de grafit din Mozambic, pe fondul inundării pieței cu grafit sintetic chinezesc și al unor conflicte de muncă.

Cu alte cuvinte, chiar și încercările de a diversifica aprovizionarea în afara Chinei s-au lovit de dificultăți, consolidând în continuare poziția dominantă a Chinei.

În fața acestei situații, alte state au început să se miște rapid pentru a-și securiza necesarul de grafit - considerat acum materie primă critică. Statele Unite, de exemplu, au investit direct sute de milioane de dolari în producția internă.

Mai aproape de noi, Ucraina, care deține circa 20% din resursele globale de grafit, cele mai mari din Europa, a semnat un acord de principiu cu SUA pentru dezvoltarea în comun a acestor zăcăminte strategice. În mijlocul conflictului cu Rusia, Kievul mizează așadar pe bogăția sa minerală ca atu geopolitic.

Pentru a reduce aceste vulnerabilități, Uniunea Europeană a lansat Critical Raw Materials Act (CRMA) - un plan ambițios care stabilește ținte clare până în 2030.

Conform CRMA, cel puțin 10% din consumul anual de grafit al UE ar trebui extras din zăcăminte europene, 40% din necesar ar trebui procesat în interiorul UE, iar 25% din grafit ar trebui să provină din reciclare.

În plus, niciun stat terț nu ar trebui să furnizeze peste 65% din necesarul anual al UE pentru o materie primă strategică - o referire evidentă la situația actuală cu China.

Însă, între obiective și realitate este un decalaj enorm!

Astăzi, mai puțin de 1% din grafitul consumat în Europa este produs intern, aproape zero este prelucrat aici, iar reciclarea contribuie cu doar aproximativ 3% (și aceea provenind în mare parte din resturi industriale, nu din baterii) - mult sub ținta de 25%.
Practic, UE pornește de la o bază extrem mică. Țintele CRMA sunt salutare, dar cum le putem atinge?

Marile piedici țin de lentoarea administrativă, investițiile insuficiente și competiția acerbă din partea terților!

În Europa, procedurile de mediu și de acordare a licențelor pot dura un deceniu sau chiar două pentru un nou proiect minier! Cum vi se pare?

Această realitate face dificilă, așadar, deschiderea rapidă a minelor de grafit necesare până în 2030. De aceea, CRMA propune termene mai scurte - de exemplu maximum 27 de luni pentru permisele unui proiect minier strategic - însă acestea sunt ținte pe hârtie, deocamdată.

Fără o voință politică fermă însă, inclusiv la nivel național, de a simplifica și accelera avizarea, există riscul ca noile exploatări să nu fie operaționale la timp.

Prin urmare, fără măsuri concrete care să protejeze și să finanțeze industria de grafit, Europa riscă să rămână în ofsaid, chiar având CRMA pe masă...

În acest peisaj, România are șansa rară de a ocupa un loc strategic.

Puțină lume știe că țara noastră deține zăcăminte de grafit, exploatate în trecut. La Baia de Fier (Gorj) a funcționat singura mină de grafit din România, închisă însă în anii nouăzeci pe considerente economice. Astăzi însă, aceste resurse capătă o nouă valoare.

Salrom (Societatea Națională a Sării), companie de stat, și-a propus redeschiderea exploatării de grafit de la Baia de Fier și chiar dezvoltarea unui lanț industrial integrat, de la mină la produs finit. Există deja un proiect concret intitulat 'Exploatarea grafitului de calitate pentru baterii în arealul Baia de Fier', pentru care Salrom solicită finanțare europeană de aproape 200 de milioane de euro.

Planul vizează nu doar extragerea grafitului din zăcământ, ci și prelucrarea lui locală într-un complex modern, capabil să producă grafit sferic de înaltă puritate pentru baterii, ba chiar și grafen.

România ar putea astfel livra direct material către fabricanții de baterii, adăugând mult mai multă valoare decât dacă ar exporta doar minereul brut!

Ne este clar că potențialul există, însă este el valorificat?

Deocamdată, proiectul înaintează greu. Birocrația și ezitările strategice au întârziat ani de zile repornirea minei. Abia în 2022 Guvernul a făcut pași pentru a scoate perimetrul Baia de Fier de pe lista minelor închise definitiv (unde fusese pus în 2007) și pentru a modifica Legea Minelor, astfel încât aceste zăcăminte să poată fi redeschise.

Chiar și cu acest prim hop trecut, mai e mult până când vom vedea grafit românesc pe piață: urmează studiile de fezabilitate (Salrom a contractat un astfel de studiu de la o firmă de consultanță internațională), obținerea finanțării și construirea efectivă a instalațiilor de procesare.

Lipsa stimulentelor financiare se resimte și aici pentru că Salrom depinde de fonduri UE sau parteneriate (s-a vehiculat interesul unei firme americane pentru depozitele de grafit din Gorj...), iar investițiile autohtone sau susținerea guvernamentală directă au fost modeste spre inexistente până acum.

În plus, incertitudinea legislativă și schimbările frecvente la conducerea companiilor de stat (Salrom a trecut prin turbulențe manageriale) pot descuraja investitorii privați interesați.

România se află, deci, la răscruce: are în mână cartea grafitului, dar depinde de acțiunile de acum, de azi, dacă o va juca inteligent sau o va irosi.

Eu cred că pentru ca România să transforme această oportunitate în realitate, este nevoie de un plan de acțiune ferm din partea autorităților ȘI a mediului de afaceri. Iată cum.

Proiectele de explorare și exploatare a grafitului trebuie declarate strategice și tratate cu prioritate. Termenele lungi trebuie comprimate; de pildă, dacă legea minelor prevede avize în 2-3 ani, să se încerce emiterea lor în mai puțin de 1 an.

Asta poate însemna și înființarea unui one-stop-shop guvernamental dedicat materiilor prime critice, care să ghideze investitorii prin hățișul birocratic și să coordoneze avizele interministeriale.

Guvernul ar trebui să ofere pachete de sprijin pentru companiile care deschid mine de grafit sau unități de reciclare a grafitului. Acestea pot include scutiri de taxe pe o perioadă limitată, garanții de stat pentru credite, granturi pentru cercetare-dezvoltare în domeniul procesării grafitului și co-finanțări prin fonduri europene. Scopul este atragerea de capital către acest sector emergent.

Trebuie să înțelegem că alte state nu stau pe loc: Suedia, de exemplu, a obținut un grant UE de 70 de milioane euro pentru o rafinărie de anod de grafit.

România trebuie să concureze inteligent pentru investiții, altfel zăcămintele vor rămâne neexploatate în subteran.

Nu este însă suficient să extragem grafit brut. Adevărata valoare economică vine din prelucrare! Asta înseamnă fabrici de purificare a grafitului, care să îl aducă la gradul utilizabil în baterii, și capacități de producere a componentelor de anod (amestecuri de grafit, eventual compozite cu silicon pe viitor). Investițiile într-o astfel de uzină la Baia de Fier sau în alt pol industrial ar putea transforma România într-un furnizor cheie pentru giga-fabricile de baterii ce se construiesc în Europa.

De asemenea, încurajarea proiectelor de reciclare a grafitului (din baterii uzate sau deșeuri metalurgice) ar completa acest lanț, asigurând materie primă secundară și reducând deșeurile. Și ar dezvolta noi afaceri!

Știm că avem resurse în sol și capital uman pregătit. Ceea ce lipsește este decizia clară de a acționa. Dacă reușim să punem în mișcare exploatarea și prelucrarea grafitului autohton, România ar putea deveni un hub regional al acestei industrii, furnizând materie primă critică pentru întregul continent. Asta ar însemna locuri de muncă, investiții și un rol strategic în economia europeană.

Alternativa? Să rămânem captivi importurilor, pierzând atât oportunitatea economică, cât și pârghia strategică!

Timpul, în mod clar, NU este de partea noastră!

DAR dacă ne mișcăm, fiecare baterie de mașină electrică sau panou solar instalat în Europa ar putea conține și un strop din resursele României! Și ar aduce bani în țară. Mulți.