Emil Constantinescu la trei ani de la invadarea Ucrainei: 'Când 'forța dreptului' este înlocuită de 'dreptul forței', trebuie să apelăm la 'forța principiilor morale' care au intrat în conștiința umanității sub forma credinței care alege între Bine și Rău'

Astăzi, 24 februarie 2025, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, prof. dr. Emil Constantinescu a fost invitat să participe la o serie de dezbateri, lansări de carte și expoziții organizate de Muzeul 'Carol I' al Brăilei în parteneriat cu Universitatea Umanistă de Stat din Ismail, Universitatea de Stat 'B. P. Hasdeu' din Cahul și ISACCL pentru a marca trei ani de la invazia Ucrainei de către Federația Rusă.

Intervenția președintelui Constantinescu în cadrul acestor evenimente de amploare subliniază câteva dintre cele mai importante teme pe care realitatea geopolitică globală a prezentului le impune ca subiecte necesare în elaborarea pozițiilor viitoare ale României, Europei și civilizației occidentale în ansamblu. Președintele Constantinescu a insistat asupra impactului și oportunității utilizării principiilor de diplomație culturală pentru edificarea unei culturi a păcii prin educație în sprijinul eforturilor depuse de canalele diplomației clasice și comunitare în prezent, pentru a contracara spectrul nativismului politic și al autarhiei cu o mai profundă înțelegere a Celuilalt și a ranforsa astfel principiile europene ale 'forței dreptului' în fața amenințării venite din partea adepților 'dreptului forței'. În aceste momente trebuie să apelăm la 'forța principiilor morale'.

O periculoasă revenire la autarhie

'În acest moment, trăim într-o lume multipolară cu periferie anarhică, în care continuăm să funcționăm cu concepte construite în ultimul deceniu al secolului trecut. Trebuie să ne raportăm în timp real la realitățile prezentului, în loc să rămânem prizonierii recentelor eșecuri de a depăși în mod unitar provocările globale. În acest sens, consider că răspunsul timorat al Europei și al lumii occidentale în ansamblu la invazia Ucrainei de către Federația Rusă a fost, de fapt, eșecul cel de pe urmă al lumii unipolare constituite la sfârșitului secolului XX, care s-a dovedit în totalitate nepregătită pentru a face față unei amenințări reale și imediate, cedând inițiativa și soluțiile abordărilor locale și naționale într-o periculoasă revenire la un simț autarhic care a energizat tendințele autoritare din rândul populației.

Democrația nu este un ideal; ea este un instrument. Ofilirea ei s-a produs prin înlocuirea idealurilor cu iluzii, și a iluziilor cu interese. Declinul modelului democrațiilor occidentale a fost generat de intrarea în capcana euforiei - proprie societăților bunăstării - de a considera democrația imbatabilă și a propaga mirajul unei păci eterne, perspective care au luat avânt în ultimul deceniul al secolului XX.

Ideologia abordărilor tranzacționiste, bazate pe presiuni economico-militare

Suntem martorii în timp real ai perimării accelerate a conceptului de 'soft power' din partea unora dintre cei mai influenți actori pe scena internațională ce preferă în mod explicit ideologia abordărilor tranzacționiste bazate pe presiuni economico-militare.

În aceste condiții, deja nu mai este de mirare că vedem profilându-se din ce în ce mai puternic spectrele autoritarismului și al autarhiei, al nativismului politico-cultural și al înstrăinării față de semenii noștri. Chiar dacă am convingerea că majoritatea nu va subscrie acestei viziuni, din păcate ea nu doar există, ci și câștigă teren la nivel mondial.

Or, acum, față de realitățile politice, economice și militare ale prezentului în care lumea întreagă, regiunea noastră, dar îndeosebi România, se află, categoric, în mijlocul unui nou Război Rece și în proximitatea spațială și temporală a celui de-Al Treilea Război Mondial, trebuie să resetăm paradigmele prezentului în spiritul unei noi înțelegeri culturale și în sprijinul edificării unei culturi a păcii prin educație.

Un demers demistificator prin reconsiderarea pericolului populismului

Este nevoie de un demers demistificator care trebuie să înceapă prin reconsiderarea pericolului populismului care, generalizat, deschide poarta unui nou autoritarism. Acest demers trebuie să se bazeze pe perenitatea idealurilor în fața intereselor și manipulărilor de orice natură. Cauzele profunde ale conflictelor ce afectează societatea contemporană vin din diferențele de mentalitate și psihologie colectivă remanente în memoria națiunilor sau grupurilor etnice ori religioase ca expresii ale unor frustrări istorice.

Chiar dacă diplomația clasică a relațiilor și interacțiunilor dintre state, bazate pe presiuni politice, militare și economice, poate controla aceste frustrări pentru o vreme, ea nu poate împiedica utilizarea lor în momente de criză, când aceste doleanțe, reale ori percepute, sunt instrumentate în mediul politic pentru a provoca șocuri emoționale care să deturneze nemulțumirea cetățenilor de la problemele economice și sociale spre grupuri etnice sau religioase considerate ostile.

Diplomația culturală poate funcționa ca un mijloc pentru a preveni utilizarea acestor ,,țapi ispășitori' în politici ostile, chiar belicoase, pe plan intern și extern. De fiecare dată, în orice context, ea începe printr-un dialog bazat pe ,,acceptarea celuilalt''; însă se împlinește numai prin 'înțelegerea celuilalt'', atunci când admitem că poate am avea ceva de învățat chiar și de la o cultură diferită de a noastră.

Simt, totuși, nevoia unei clarificări importante: Nu sunt, și nu am fost niciodată adeptul unor perspective utopice care să înlocuiască diplomația clasică cu cea culturală. În schimb, sunt adeptul strânsei asocieri a celor două.

Am convingerea că acest moment nu va fi cântecul de lebădă al ordinii internaționale multilaterale instituite în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, și nici al diplomației tradiționale de formație clasică. Însă, forma pe care o vor lua acestea pe viitor va fi, în mare măsură, influențată de gradul în care fiecare dintre noi, la nivel individual, instituțional, civic sau guvernamental, va alege să își însușească nu doar conceptele fundamentale ale unei diplomații culturale aflate, încă, în formă incipientă, ci și preceptele unei culturi universale a păcii bazată pe înțelegerea Celuilalt și edificată printr-o educație continuă.

Când 'forța dreptului' este înlocuită de 'dreptul forței', trebuie să apelăm la 'forța principiilor morale' care au intrat în conștiința umanității sub forma credinței care alege între Bine și Rău. Prăbușirea pe cale pașnică, în 1989, a unei dictaturi criminale - regimul stalinist al Uniunii Sovietice care a ucis mai multe milioane de oameni din propriul popor decât pierduse în cel de-Al Doilea Război Mondial - lucru nemaiîntâlnit în istoria lumii - a demonstrat că oamenii pot acționa pentru idealul Păcii atunci când cred în valorile umaniste.

Reconcilierea, oferită de victimele represiunilor dictaturilor comuniste opresorilor lor pe plan intern și cooperarea, după conflicte seculare, între națiunile și etniile din această regiune a fost un moment luminos în întunecata istorie a războaielor purtate de-a lungul mileniilor. Este o experiență care nu trebuie nici uitată, nici neglijată; ea trebuie păstrată vie în memoria umanității.

Pentru a promova pacea, înțelegerea și cooperarea, în mod tradițional omenirea s-a aflat în căutarea celui mai mic numitor comun, bazat pe interese și convingeri similare, asupra căruia să fi putut cădea de acord. Însă, astăzi, cred că putem ținti ceva mai înalt. Lecția momentului 1989 a fost că putem, într-adevăr, vorbi nu doar de interese comune, ci și de idealuri împărtășite; și, din această perspectivă, am putea atinge țelul unei adevărate păci și înțelegeri între oameni, concentrându-ne nu asupra celui mai mic numitor al intereselor, ci a celui mai înalt numitor comun - năzuința fiecăruia dintre noi către Pace.

Cultura păcii prin educație

Provocările grave ale prezentului ne impun formarea unei viziuni asupra viitorului umanității, diferită de scenariile utopice sau distopice care sunt vehiculate în mass-media și pe rețelele de socializare. Această viziune nu poate fi realizată de mediul politic, aflat sub presiunea scadențelor electorale. Ea nu poate fi implementată de mediul de afaceri, aflat sub presiunea targetului anual. Ea nu poate reieși din dezbaterile unei societăți civile atât de divizate sub influența socializării digitizate încât ajunge să își piardă accesul la propriile valori. În opinia mea, o astfel de viziune nu poate fi fundamentată, elaborată, procedurată, evaluată și rafinată decât în mediul academic, prin programe exprese demarate în domeniul științelor umaniste. Numai pe baza acestei viziuni se pot elabora strategii pe termen lung și, în final, programe guvernamentale, iar existența și asumarea unei astfel de viziuni și strategii se va răsfrânge în mod pozitiv asupra stabilității celorlalte sfere sociale.

Viitorul întregii umanități depinde, în acest moment, de asumarea acestei responsabilități comune, fundamentată de mediul academic, ratificată de cel legislativ, pusă în aplicare de cel politic și asumată la nivelul întregii societăți civile.

Trebuie să ne reamintim cum să ne fondăm proiecțiile și prefigurările asupra viitorului nu pe varii programe politice trecătoare, viciate ideologic, ci pe ceea ce este, în opinia mea, una dintre misiunile fundamentale ale mediului academic: anticiparea viitorului, în baza cunoașterii detaliate a trecutului și a înțelegerii aprofundate a prezentului în care trăim. Cred cu tărie în reziliența acestui concept brevetat de secole de rigoare academică, iar această perspectivă a stat la baza tuturor inițiativelor pe care le-am demarat de-a lungul anilor cu privire la rolul diplomației culturale (în calitate de președinte fondator al Academiei de Diplomație Culturală de la Berlin), al culturii universale a păcii (în prisma 'Inițiativei Levant pentru Pace Globală', căreia i s-au raliat importanți factori de decizie din cadrul sistemului internațional, din partea guvernelor naționale ale marilor democrații ale lumii și factori de decizie din cele mai înalte sfere ecumenice și academice globale), dar și al cercetării științifice în slujba binelui comun al umanității (în cadrul Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului pe care îl conduc).

Orice pace durabilă, chiar și una negociată cu cea mai bună credință, nu se poate edifica în lipsa unei culturi a păcii care să o consolideze. Pentru a da greutatea cuvenită acestui concept, pacea nu trebuie văzută doar ca o alternativă la război, și nici nu trebuie definită ca o valoare în sine. La fel ca democrația, despre care am vorbit mai devreme, și pacea este doar un instrument - unul esențial, însă, pentru apărarea celei mai importante valori a umanității - viața. O cultură a păcii se edifică printr-un proces de educație care respinge violența nu numai în soluționarea diferendelor militare, politice, economice ci și ca o formă de realizare a unor valori unanim acceptate precum libertatea, adevărul, dreptatea.

Cultura păcii nu este un remediu pe termen scurt. Ea este un lung 'drum al nopții către zi', care nu poate fi parcurs decât printr-un program complex și îndelungat de educație din copilărie până la senectute, în școală, în societate, și în familie. Impactul, contextul și consecințele constituirii organice a unei culturi a păcii trebuie să fie asumate la nivel individual, consolidate la nivel civic și sprijinite la nivel legislativ și guvernamental. Dacă reușim să atingem aceste deziderate, am convingerea că omenirea, și în special generațiile tinere astăzi și cele ce vor veni mai târziu, vor reuși să deosebească Binele de Rău. Mai cred și că, atunci când aceștia vor ajunge în poziții de decizie, vor fi capabili să transforme valoarea morală asumată a acestui bine al vieții într-o pace universală care, chiar dacă astăzi pare un vis, poate deveni realitate.