DECLARAȚIE DE PRESÃ

Un aristocrat al culturii naționale: Mihai Eminescu

Născut la Botoșani, Mihai Eminescu a iubit orașul Cernăuți, 'mica Romă' a Transilvaniei (Blajul), Oradea Mare, Aradul, Ieșii, Bucureștii și toată România Mare, deși studiile și le-a desăvârșit - ca bursier al societății 'Junimea' - la Viena și Berlin. Vorbea impecabil germana și stăpânea categoriile lui Kant, dar și noțiunile centrale din filozofia lui Schopenhauer.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, în care tânărul Mihai Eminescu își croia destinul, era un timp al contrastelor profunde. După înfrângerea otomanilor la Plevna și Smârdan (1877), Principatele Române unite sub sceptrul lui Carol I încercau să-și găsească un drum nou. Capitala Moldovei era atinsă de forfota conversațiilor politice și a dezbaterilor culturale.

Am greși dacă am spune că 'poetul nepereche' era doar un ins pierdut în abisurile contemplației. Contemporanii lui Eminescu zugrăvesc, dimpotrivă, imaginea unui tânăr aprig, viu și pasional, familiarizat cu polemicile universitare și discuțiile din gazetele metropolelor Europei centrale.

Visătorul Eminescu nu era indiferent la problematica socială și la nedreptățile înfruntate de popor. Vedea în răzeșii Moldovei lui Ștefan un simbol de autenticitate: baza economică și morală a națiunii. Depozitar al unei înțelepciuni ancestrale, țăranul a ajuns disprețuit de orășeanul egoist și lacom.

Totuși, momentul ideal al reveriei erotice se consumă - chiar și pentru citadinii distrați și alienați - 'sara pe deal.' Acolo doar 'buciumul sună cu jale, / turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine'

Pudic și discret în chestiunile de ordin privat, Eminescu etala o erudiție enciclopedică. Se spune că nici unul dintre cei prezenți la dezbaterile societății 'Junimea' - nici măcar veteranul Iacob Negruzzi - nu putea ține piept vervei sale intelectuale. Iubind compania cărților și a marilor idei, Eminescu detesta birjarii politicii dâmbovițene.

Articolele sale din 'Timpul' dezvăluie frământările unui gazetar implicat: îndeobște, critic al partidei liberale și susținător al cauzei național-conservatoare. Ura nedreptatea și căuta mereu adevărul cu religiozitate.

O viață materială precară, neșansa unei vieți amoroase dezamăgitoare, ca și stresul cotidian și lipsa de înțelegere a contemporanilor l-au condus către un destin tragic.

Așa cum observase și I.-L. Caragiale, 'Eminescu trăia ca un sărac, dar vorbea ca un rege.' Un vizionar inadaptat la puținătatea veacului, Eminescu (mort la 39 de ani) chiar ne-a lăsat nouă, românilor uituci și ingrați, o moștenire spirituală prodigioasă.

Deși aprofundase folclorul european și literatura universală, Eminescu era fascinat de fizică, astronomie și cosmologie. În plan uman, avea 'trebuințe puține, dar apucături boierești' (așa îl vedea prietenul Slavici).

Respingea egalitarismul și avea conștiința propriei sale genialități. Natura umană - pentru conservatorul Mihai Eminescu - era supusă acelorași limitări, capricii sau erori, indiferent de epoca istorică în care ne-a fost dat să trăim. Noțiunea de progres și utopia emancipării prin inginerii sociale merită privite, așadar, cu maxim scepticism.

15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naționale. L-am putea omagia, fiecare-n parte, citind un fragment din Luceafărul ori Scrisoarea I. Am redescoperi măreția unei viziuni asupra vârstelor lumii și asupra neliniștii sufletului omenesc. Luceafărul nu face bășcălie, precum Mitică-n lumea lui Caragiale; el visează și se înalță către văzduhul ideii platonice de Iubire.

Ca poet al transcendenței, Eminescu a surprins tensiunea dintre sacrul atemporal și profanul efemer; dintre universul teluric al Cătălinei și spațiul arhetipurilor cercetat de Hyperion. Zborul cosmic al Luceafărului și simbolistica ascensiunii evocă imagini familiare mitologiilor neoplatonice și hermetice (studiate cu atenție de Ioan Petru Culianu).

Eminescu a fost un avocat al libertății și un pionier al ideii naționale. Prin faimoasele tirade împotriva formelor fără fond și a falsității morale, împotriva rentelor politice și a paraziților bugetari, împotriva fanariotismului și a servituții voluntare, Eminescu a apărat aristocrația spiritului și noblețea unor idealuri care au plăsmuit Unirea de la 1918.

Nu întâmplător, Petre Țuțea l-a numit 'sumă lirică de voievozi.' După ce-a respins impostura din politica valahă, ucenicul lui Maiorescu a mângâiat inimile îndrăgostiților, hrănind cu seva fierbinte a poeziei sale lirica următorului secol (de la Tudor Arghezi până la Nichita Stănescu).

De la vlădică până la opincă, la 175 de ani de la naștere, Eminescu merită mai mult.

Mihail Neamțu
Președintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masa a Camerei Deputaților