În fiecare vară, mii de tone de lubenițe pleacă din sudul Doljului spre piețele din România, dar și spre Polonia și Ucraina. Dăbuleniul a devenit cel mai cunoscut brand românesc asociat acestui fruct, lubenița de Dăbuleni fiind astăzi cel mai cunoscut brand de pepene verde din țară datorită calităților sale organoleptice deosebite date de sol și de soarele care arde nisipurile din această zonă.

Dar dincolo de imaginea unui bazin legumicol prosper, agricultorii spun că au rămas cu cea mai mare parte a riscurilor și cu o putere redusă de negociere în fața cumpărătorilor.

În comuna Călărași, aflată la câțiva kilometri de Dăbuleni, autoritățile locale încă așteaptă construirea unui depozit destinat colectării și valorificării legumelor și fructelor. Investiția, finanțată prin Compania Națională de Investiții (CNI) și licitată, nu a mai primit ordinul de începere a lucrărilor.

'Depozitul a fost finanțat, licitat, trebuia să dăm doar ordinul de începere a lucrărilor. Din păcate, fiind finanțare de la Compania Națională de Investiții, așa cum au fost sistate toate investițiile, s-a considerat că nu este o prioritate un depozit de legume, fructe și așteptăm vremurile mai bune', a declarat, pentru AGERPRES, primarul comunei Călărași, Sorin Sandu.

Absența investiției nu a blocat însă comerțul, iar în ultimii ani piața s-a reorganizat în jurul unor depozite private prin care o mare parte din producția de lubenițe pleacă spre Polonia și Ucraina.

Potrivit edilului, cea mai mare parte a recoltei ia drumul exportului, în timp ce doar o mică parte ajunge de la producătorii din zonă în piețele din România.

'Căldurile au obligat la o campanie de recoltare destul de scurtă. Mare parte din producție a plecat, ca de obicei, către Polonia și către Ucraina, circa 20-30 % a plecat către piețele mari din Pucheni și Târgu Jiu și sub 2%-3% direct de la producători pe piețele din România', mai spune primarul Sandu.

Spre deosebire de imaginea unei agriculturi organizate prin contracte și lanțuri comerciale stabile, exportul funcționează după reguli mult mai simple. Deși o mare parte din producția de lubenițe ajunge anual în Polonia și Ucraina, exporturile nu se bazează pe contracte directe încheiate între fermieri și cumpărători. Potrivit primarului Sorin Sandu, în sudul Doljului s-a format, în timp, o piață spontană, alimentată de notorietatea bazinului legumicol de la Dăbuleni. Comercianții vin în fiecare sezon, și-au creat rețele locale de colaboratori și colectează marfa prin cele două depozite deschise în comună, de unde aceasta este expediată către piețele externe.

'S-a creat o piață spontană. Oamenii știu că este un bazin de timpurietate pentru cartofi și pentru lubenițe și vin la fix pentru că și-au creat niște puncte de sprijin, niște oameni din zona de aici care le organizează activitatea asta de strângere de produse', explică primarul.

În comună funcționează două depozite private unde este colectată marfa înainte de a fi încărcată pentru export. Administratorii activității de colectare sunt localnici, însă investitorii provin din afara zonei. Sistemul nu se bazează pe contracte directe cu fermierii, ci pe relații comerciale construite în timp și pe prezența anuală a cumpărătorilor.

Potrivit primarului, existența a peste o mie de producători numai în comuna Călărași face aproape imposibilă încheierea unor contracte individuale, iar agricultura rămâne dependentă de un factor pe care niciun document nu îl poate controla: vremea. Grindina, canicula sau seceta pot modifica radical producția de la un sezon la altul și fac dificilă asumarea unor cantități fixe pentru livrare.

Foto: (c) NICOLAE BADEA (C) / AGERPRES FOTO

Piața funcționează, așadar, prin întâlnirea dintre cererea venită din exterior și o multitudine de mici producători care recoltează aproape în același timp. Pentru agricultori, avantajul este că marfa se vinde repede. Dezavantajul este că prețul nu se negociază de pe poziții egale. Anul acesta, după o producție considerată bună, prețul de achiziție a coborât rapid la 40-50 de bani pe kilogram. Primarul pune această evoluție pe seama concurenței dintre numeroșii producători, dar și a schimbărilor demografice din zonă. Tot mai puține familii își permit să plece cu marfa în piețe, iar locurile de vânzare sunt ocupate de comercianți specializați, astfel că agricultorii preferă să vândă direct din câmp.

'Noi nu vindem când vrem noi, vindem când vine cumpărătorul. Dacă astăzi prețul este 50 de bani și nu accepți, mâine poate nu mai vine nimeni. Lubenița nu poate aștepta după piață', spune un producător din zonă.

Un alt producător spune că adevărata negociere se încheie înainte să înceapă. 'Prețul nu-l facem noi. Noi spunem cât am cheltuit, dar cumpărătorul spune cât plătește. Dacă accepți, bine. Dacă nu, pleacă la altul. Sunt sute de producători și marfă este destulă'.

Lipsa unor spații proprii de depozitare accentuează această dependență, după cum spune un alt cultivator de lubenițe: 'Dacă aveam unde să ținem marfa câteva zile, poate puteam negocia altfel. Dar când lubenița este coaptă, nu poți să o lași în câmp. Atunci accepți prețul pe care îl găsești'.

Această frază explică poate cel mai bine paradoxul bazinului legumicol din sudul Doljului. Zona a reușit să construiască unul dintre cele mai puternice branduri agricole românești, însă nu și mecanisme prin care producătorii să controleze valorificarea propriei producții. Deși cerere există, inclusiv la export, puterea de negociere este suspendată în punctul unde oferta fragmentată întâlnește cererea organizată.

Pentru administrația locală, depozitul rămas pe hârtie nu ar fi însemnat doar un spațiu în care agricultorii să-și lase marfa peste noapte. În viziunea primarului, investiția ar fi schimbat raportul de forțe dintre producători și cumpărători.

'Angrosiștii, cei care cumpără, sunt puțini și se pot înțelege oricând sau pot controla. Cei mai interesați să păstreze un preț corect și să nu creeze o prăpastie între prețul de plecare de aici și cel de vânzare de pe piață ar fi fost producătorii. Ori depozitul localității era unul al producătorilor', afirmă Sorin Sandu.

În lipsa unei alternative, agricultorii sunt obligați să accepte regulile unei piețe în care timpul lucrează împotriva lor. Lubenița trebuie recoltată și vândută repede, iar fiecare zi de întârziere înseamnă pierderi. 'Dacă vine cumpărătorul și îți oferă un preț, trebuie să te hotărăști pe loc. Dacă nu vinzi, riști să rămâi cu marfa în câmp', spune unul dintre cultivatorii din Dăbuleni.

Foto: (c) NICOLAE BADEA (C) / AGERPRES FOTO

Primarul susține că un depozit aflat la dispoziția producătorilor ar fi schimbat această relație de dependență. 'Dacă ar exista un asemenea depozit ar fi moneda de schimb. Dacă ar fi amenințați cu faptul că nu mai luăm de la voi, mergem și luăm din altă parte, existența acelui depozit ar duce la excluderea unei asemenea posibilități. Spunem simplu: 'Da, mergeți și luați din altă parte, pentru că oricum avem soluțiile noastre', noi știind că de fapt și dacă se duc în altă localitate, cei mai mulți producători sunt tot aici. Nu ar face decât să care producătorii după ei acolo și să-și mute locul în care se face achiziția', spune edilul.

În realitate, însă, piața a generat propria soluție. De zeci de ani cumpărătorii vin în fiecare vară în sudul Doljului, iar în ultimii ani activitatea de colectare s-a mutat din spații improvizate în două depozite private. Comerțul s-a organizat, însă organizarea a aparținut intermediarilor, nu producătorilor.

Acesta este unul dintre paradoxurile agriculturii din zonă. Dăbuleniul este un nume cunoscut în aproape toate piețele din România, iar lubenițele produse aici ajung inclusiv peste graniță. Totuși, notorietatea produsului nu s-a transformat și într-o putere economică mai mare pentru cei care îl cultivă.

Un fost producător de cireșe din Dolj descrie aceeași vulnerabilitate, deși vorbește despre o altă cultură. 'Am avut o livadă de cireși, dar de doi ani am renunțat, fiindcă am fost numai pe pierdere. Tot ce câștigam dintr-un alt domeniu investeam în această fermă, iar când trebuia să valorificăm producția era pur și simplu bătaie de joc', povestește acesta.

Într-un sezon, după ce stabilise cu un comerciant din Craiova prețul pentru întreaga cantitate, a recoltat fructele și le-a transportat la punctul de livrare. 'Nu a mai vrut să le cumpere pe motiv că a cumpărat de la bulgari. Știa că sunt perisabile cireșele. Cred că stabilisem să le cumpere la un preț de 6-7 lei kilogramul și ne-a spus că ni le poate lua la jumătate de preț. Ne-am enervat și le-am aruncat la gunoi', spune fermierul.

Livada există și astăzi, dar este abandonată. 'Am renunțat fiindcă am pierdut și timp și foarte mulți bani. Este haos total în agricultura românească. Nu știu ce fermier câștigă, fiindcă este o mare lipsă de predictibilitate. Acum ai cultură frumoasă, ai investit bani și te aștepți la un câștig. Vine o calamitate și pierzi tot. Poți să faci infarct', spune acesta.

Dincolo de experiențele individuale, concluzia sa trimite către aceeași problemă invocată și de cultivatorii de lubenițe din Dăbuleni. 'Nu există depozite, nu există centre de prelucrare, deci lanțurile valorice sunt rupte. Tot circuitul economic se desfășoară la voia întâmplării, la noroc'.

În sudul Doljului nu lipsește producția și nici piața de desfacere. Ceea ce lipsește este veriga prin care producătorii ar putea controla nu doar cultivarea, ci și valorificarea recoltei. În lipsa acesteia, agricultura funcționează, dar cea mai mare parte a riscului rămâne în câmp, la producător, iar cea mai mare parte a puterii de negociere începe în momentul în care marfa părăsește gospodăria.

Peste toate aceste vulnerabilități se suprapune un alt risc despre care agricultorii vorbesc tot mai des în ultima perioadă: accesul la apă. În sudul Doljului, unde verile devin tot mai lungi și mai secetoase, puțurile forate au înlocuit, în mare măsură, vechile sisteme de irigații. Mii de mici producători își udă culturile din apa subterană, folosind instalații improvizate de-a lungul anilor, pe măsură ce infrastructura publică de irigații s-a degradat. De aceea, proiectul de modificare a legislației privind captarea apei din subteran a stârnit îngrijorare în rândul fermierilor.

Primarul comunei Călărași spune că problema nu este monitorizarea consumului, pe care o consideră necesară, ci costurile și birocrația pe care le-ar presupune autorizarea fiecărui puț.

'Nu se dă nimeni înapoi de la contorizare, dar într-un stat unde avizele și proiectele costă sute de milioane de lei, iar timpii în care se rezolvă asemenea dosare sunt de peste un an de zile, avem o mare problemă', afirmă Sorin Sandu.

În opinia acestuia, realitatea din teren este mult diferită de imaginea unei ferme compacte. 'Fărâmițarea terenului a dus la o altă realitate. Un proprietar are terenuri în cinci, șapte sau opt locuri. În condițiile astea, are și cinci, șase sau șapte fântâni. Niciodată nu va reuși să obțină autorizații pentru toate', spune edilul.

Din perspectiva administrației locale, o perioadă de tranziție și sprijin financiar pentru autorizarea captărilor ar fi fost necesare înainte de introducerea unor obligații noi. 'Avem nevoie de un control asupra apei. Dar să vii atât de abrupt doar pe producătorul român și fără niciun fel de sprijin din partea statului să-i pui asemenea condiții, asta înseamnă desființarea agriculturii în România. Fântânile au apărut tocmai din cauza dispariției sistemelor de irigații', afirmă primarul.

Problema apei se adaugă astfel unei liste mai lungi de dificultăți pe care micii producători spun că le întâmpină: terenuri fragmentate, lipsa depozitelor, imposibilitatea negocierii prețurilor și dependența de intermediari. Pentru Sorin Sandu, toate aceste probleme au un numitor comun: incapacitatea fermelor mici de a acționa împreună. 'Singura soluție ar fi aceea a formelor asociative', spune acesta, arătând însă că fărâmițarea proprietății și succesiunile nerezolvate fac dificilă apariția unor astfel de structuri.

Situația descrisă în sudul Doljului amintește de observațiile formulate în perioada interbelică de economistul și sociologul Virgil Madgearu, care considera că principala vulnerabilitate a gospodăriei țărănești nu era capacitatea de a produce, ci poziția ei pe piață. Ferma mică putea fi eficientă în cultivarea pământului, însă fără cooperative de valorificare, depozitare și credit, rămânea dependentă de negustor și de fluctuațiile pieței.

La aproape un secol distanță, imaginea pare să se repete. În fiecare vară, sudul Doljului produce unele dintre cele mai căutate lubenițe din România. Camioanele pleacă încărcate spre piețele interne și externe, iar marfa își găsește cumpărători. Totuși, între câmp și tarabă, cea mai mare parte a valorii adăugate continuă să fie negociată de alții.

Foto: (c) NICOLAE BADEA (C) / AGERPRES FOTO

În doar șapte cuvinte, un cultivator de lubenițe a rezumat ceea ce statistica, proiectele de investiții și strategiile agricole încearcă de ani întregi să explice: 'Noi știm să producem. De vândut, vând alții'. AGERPRES / (AS - redactor: Maria Mitrică, editor: Marius Frățilă, editor online: Adrian Dădârlat)