În satul Ibănești Pădure, situat pe Valea Gurghiului, exista odinioară un obicei, considerat o invocare ritualică cu scop magic, 'Adusul feciorilor cu sita', care era practicat de fete în cadrul șezătorilor pentru a atrage flăcăii în acel loc de întâlnire.

Imagini inedite cu acest obicei au fost descoperite în arhiva Muzeului Etnografic 'Anton Badea' din Reghin, care surprind momente din anul 1967, prin obiectivul vizionarului fondator al muzeului, Anton Badea.

'Fotografia ne arată cum se desfășura șezătoarea și cum aceasta era un bun prilej de a pune satul la cale. O preocupare importantă a fetelor era aducerea feciorilor, care umblau în grup, de la o șezătoare la alta. Pentru a-i atrage la șezătoare, fetele recurgeau la practici magice, în grup sau individual, sub îndrumarea unei bătrâne. Cel mai întâlnit era 'adusul feciorilor cu sita'. Așa cum se vede și din fotografie, două fete care sunt așezate în mijlocul camerei, spate în spate, la o distanță de 2-3 metri, rostogoleau printre picioarele lor, de la una la alta, o sită. Cea care dădea drumul la sită rostea: 'să vie, să vie, cine să vie?', dacă sita era prinsă, se rostea 'Vasile să vie, Ilie să vie etc.', dacă nu era prinsă, se rostea: 'nu vine că-i plecat'. Sita este folosită, în acest caz, nu doar ca obiect casnic, ci și ca un obiect cu proprietăți magice, capabil să 'cearnă' sau să selecteze norocul celor care participă la ritual. În general, textele exacte ale descântecelor folosite în Ibănești Pădure erau păstrate secrete de către bătrânele satului, întrucât se credea că, odată spuse, și-ar pierde din putere. În ciuda acestui fapt, cercetătorii etnologi au reușit să documenteze structura și simbolistica acestui obicei', a declarat, pentru AGERPRES, directoarea Muzeului Etnografic 'Anton Badea' din Reghin, Roxana Man.

Sursa foto: Muzeul Etnografic "Anton Badea" Regin

Deși exista credința că descântecul moare sau își pierde puterea dacă este scris sau spus fără un scop terapeutic sau ritualic precis, etnologii au reușit să documenteze trei categorii de descântece care se practicau la Ibănești, folosite ca ritualuri de înduplecare a forțelor naturii și a forțelor supranaturale, în funcție de scopul pentru care erau făcute.

Într-un studiu realizat de cercetătorul etnograf Elena Mera, publicat în volumul Marisia XXIX, descântecele din Ibănești sunt grupate în trei categorii: pentru prevenirea îmbolnăvirii, apărarea de forțele supranaturale și pentru însănătoșirea animalelor, descântece pentru însănătoșirea oamenilor și descântece de dragoste.

'Descântecele de la Ibănești, aidoma celor din toate zonele, conțin structuri magice care sunt cunoștințe, credințe și practici născute din nevoia omului de a acționa asupra forțelor naturii sau asupra unor forțe supranaturale. Omul arhaic, dar și țăranul de azi au credința că în univers există un geniu al binelui și altul al răului, care se găsesc într-o permanentă luptă. Ființa umană, componentă a universului, se implică în confruntarea celor două principii. Potrivit acestei viziuni, forțele benefice fac bine omului, iar cele malefice aduc nenoroc, nenorociri, boală și chiar moarte. Starea de om sănătos corespunde unei normalități, iar boala este efectul manifestării principiului negativ asupra individului. Cauzele bolilor sunt multiple: duhurile rele, intervenția unui animal, frigul, oboseala, diferite farmece și nu în ultimul rând blestemele ce pot veni de la părinți sau oameni răi. Omul și-a dorit dintotdeauna să fie sănătos, de aceea, încă de la începuturi a folosit procedee fundamentate pe principii magice, medicație empirică, dar și rugăciuni. Refacerea sănătății se realizează prin descântec. Descântecul are deci două funcții: funcția utilitară de însănătoșire a bolnavului și cea magică care rezidă din credința în existența unor forțe supranaturale', a arătat Elena Mera în studiul 'Descântece din Ibănești, județul Mureș'.

Într-un descântec, susține cercetătorul, întâlnim o descântătoare, un subiect asupra căruia se efectuează descântecul, un limbaj verbal-poetic, adică un text știut de descântătoare, acțiuni rituale desfășurate după un anumit scenariu (gesturi, mimică) și o serie de obiecte.

Sursa foto: Muzeul Etnografic "Anton Badea" Regin

'Deși azi nu mai există, ca altădată, descântătoare specializată la Ibănești descântătoarele sunt femei bătrâne, 'iertate', văduve și foarte rar fete. Deși ocazionale, descântătoarele trebuie totuși să îndeplinească niște condiții și sunt considerate 'mai pricepute'. Acestea se bucură de respectul și încrederea colectivității, are prestigiu de a fi mai avut rezultate în descântece. O altă cerință este aceea a purității. Femeia trebuie să aibă vestimentație curată, să respecte interdicția actului sexual în ziua descântecului, să postească. Postul este important pentru că suprimă impuritatea și asigură eficacitatea descântecului', mai precizează documentul.

În cazul obiceiului surprins și în fotografia de arhivă de la Muzeul Etnografic din Reghin, sita nu este aleasă întâmplător, deoarece prin micile orificii, fetele credeau că pot filtra gândurile feciorilor, lăsând să treacă doar dorința de a veni la șezătoare.

În timpul rotirii sitei, spre exemplu, fetele mai rosteau: 'Cum se învârte sita-n mână,/ Așa să se-nvârtă gândul lui (numele băiatului) după mine,/ Să nu aibă astâmpăr, nici odihnă,/ Până la șezătoare n-o ajunge.'

În zona Văii Gurghiului existau numeroase descântece și obiceiuri de dragoste, pe lângă 'Adusul flăcăilor cu sita', majoritatea dintre ele fiind practici magice legate de găsirea ursitului. Spre exemplu, fetele puneau o piatră de râu sub pragul casei unde avea loc șezătoarea și se credea că primul băiat care pășește peste ea se va îndrăgosti de una dintre fetele din interior.

O altă practică viza aflarea structurii fizice și materiale a viitorului soț: după ce plecau de la șezătoare, în drum spre casă, fetele numărau parii de la gard, de regulă până la 9, iar ultimul par indica cum va fi viitorul soț: bogat, dacă parul are coajă, sărac, dacă este fără coajă, frumos, dacă parul este drept, urât, dacă parul este strâmb.

Sursa foto: Muzeul Etnografic "Anton Badea" Regin

Practicile pentru atragerea feciorilor la șezătoare nu erau singurele ritualuri ale 'magiei de dragoste' de la Ibănești, fiindcă tinerele, în dorința de a-și afla sortitul, apelau la tot felul de superstiții, pe care le săvârșeau la anumite date.

De exemplu, exista o anumită zi din an în care fetele duceau lemne în casă, dacă lemnele erau cu soț, fata știa că se mărită în acel an. Alteori, fata se urca pe tăietorul de lemne, bătea două linguri sau striga în direcția punctelor cardinale, iar acolo unde se auzeau lătrat de câine, acolo se va mărita.

Fetele își mai încercau norocul și cu ajutorul porcului, aflând în funcție de numărul de grohăituri ale acestuia peste câți ani se mărită.

Descântecele de la Ibănești, considerate 'magie verbală', sunt adesea însoțite de gesturi creștine, cum ar fi semnul crucii sau obiecte sfințite, fiind văzute ca o completare a rugăciunii. AGERPRES/(A, AS - redactor: Dorina Matiș, editor: Karina Olteanu, editor online: Adrian Dădârlat)