Cu doar 20 de locuitori, aproape toți trecuți de 70 de ani, și cu mai mult de jumătate dintre case nelocuite, satul Firijba din comuna Popești este în prezent una dintre dintre așezările din județul Vâlcea ce apune încet, în mod natural, din cauza depopulării.

Ascuns în pădurile dintre dealurile din apropierea Văii Luncavățului, micul sat, despre care localnicii spun că ar fi cel mai vechi din România, are însă și ceva aparte: liniște, aer curat, peisaje absolut încântătoare și o bogată istorie ce se pierde în negura timpului și a legendelor care îl învăluie într-o aură de mister.

La Firijba, unul dintre cele șapte sate componente ale comunei Popești, am plecat într-o zi mohorâtă de toamnă. Din fericire, acum în zonă se ajunge ușor, pe un drum asfaltat de câțiva ani, ce șerpuiește prin pădurea deasă întreruptă pe alocuri de case vechi - unele albe, alte colorate. Cele mai multe sunt însă pustii, iar pe drumul îngust, ce pornește din drumul principal al comunei și pe care abia dacă poate circula o mașină mică, nici țipenie de om.

La un moment dat însă, în cale apare un bătrân ce împinge la o roabă. Pare bucuros că vede fețe noi pe uliță, așa că, după ce salută politicos, se oprește din treabă și intră iscoditor în vorbă.

'Ei, s-au fărâmat casele vechi. Uite, cum e și casa asta din spatele meu, unde a trăit mama, că de aia fac eu acum aici terenul, că știu că a stat mama. Dar e greu de unul singur', răspunde nea Nelu, așa cum îl știu sătenii pe Ion Cocoș, în vârstă de 79 de ani.

Nea Nelu trăiește în Firijba de când se știe. Copiii lui s-au mutat de mult timp din Popești, dar mai vin din când în când în vizită, spune bătrânul, adăugând că așa se întâmplă și cu celelalte familii din satul acum aproape pustiu și în care nu mai există tineri.

'Vreo 12 familii mai suntem. Restul oamenilor au plecat. S-au dus după bărbat, după femeie în localitățile vecine. Alții s-au mutat la oraș. Dar acum câțiva ani, prin 1970, erau mulți copii aici. Nu aveai loc de ei când era zăpadă. Toți cu târlii, care mai de care se dădeau... Apoi au mai murit dintre ei, că am mai rămas aici doar oameni bătrâni. Am vecinii de din vale - ia uite ce casă frumoasă au! - dar au murit toți. Mai e doar o fată, nora, pe la Vâlcea, dar în rest s-au dus toți', povestește nea Nelu în timp ce privirea i se oprește pe partea cealaltă a drumului, la o grămadă de cruci din lemn mai vechi și mai noi, ce par a se integra perfect în imaginea de ansamblu a cătunului actual.

'E o troiță aici în spate. Aici ne grijim, aici ne spovedim', explică bătrânul. 'Cândva, mai în sus, era și o școală, dar nu mai e că nu mai sunt copii', continuă el, amintindu-și de vremurile bune, când satul era viu și sătenii creșteau animale și își lucrau pământul lăsat de părinți.

'Oamenii pe aici se ocupă acum tot cu agricultura. Punem zarzavaturi în grădină, că încolo nu putem de mistreți. Am destul pământ, dar stă degeaba că nu pot să-l muncesc. Am avut o căruță cu doi cai, dar mi-au rupt cinci coaste și am terminat cu ei. E iapa mea și acum în București, la o crescătorie din astea de neputincioși tot ca noi ăștia bătrâni', spune, zâmbind, nea Nelu.

Astfel, dintr-un sat vibrant, cu sute de locuitori odinioară, Firijba e acum un loc în care domnește liniștea.

'A, credeam că au venit cu mașina cu pâine', ne întâmpină și tanti Mimi, o femeia trecută de 80 de ani pe care o întâlnim pe măsură ce înaintăm către mijlocul satului. Are oameni la lucru, că vrea să își mai facă ceva reparații prin gospodărie, dar lasă tot și iese repede la poartă de cum aude că în drum vorbesc oameni.

'Vin de la primărie și le aduc alimente, o dată sau de mai multe ori pe săptămână, că nu e magazin în sat', ne lămurește unul dintre muncitori, care pare să știe multe despre satul Firijba, chiar dacă nu locuiește aici.

'E cel mai vechi sat din România aici. Nici nu se înființase Țara Românească, dar Firijba era. Avea câteva case prin pădure', continuă bărbatul, încercând să explice de ce mica așezare rurală din comuna Popești e considerată sat medieval. Oprește chiar și betoniera la care lucra ca să ne împărtășească din legendele locului. Printre acestea, una despre un avion care s-ar fi prăbușit acum mulți ani, pe timpul războiului, în pădurile din zonă, dar și una despre două morminte care s-ar afla lângă troița din sat, pentru că nu au mai putut ajunge rudele cu morții la cimitir.

'Prin 2017 sau 2018 s-a asfaltat aici. Până atunci erau noroaie. Dacă murea cineva, puneau trei perechi de boi la car, ca să-i ducă în vale. Și copiii din sat care mergeau la școala din Popești, treceau prin nămol, prin pădure, prin zăpadă... Vai de capul lor! Când ajungeau ei la școală, plecau înapoi', povestește bărbatul.

Curentul electric și asfaltul sunt, de altfel, singurele utilități care au fost duse în sat. În rest, totul pare încremenit în timp. Nu este apă curentă, nu există cimitir, biserică, medic sau un magazin de unde sătenii să poată să își cumpere o pâine, deși satul e situat undeva la aproape cinci kilometri de centrul localității. Pentru sătenii care au locuit o viață aici, lipsa acestor condiții care le-ar putea aduce un pic de confort acum la bătrânețe nu pare însă să îi deranjeze, pentru că sunt obișnuiți și fără ele.

'Apă? Am avut un știubei, dar a secat. Acum e pompa goală. Curent e de mulți ani. Au fost aici niște persoane foarte mari, care ne-au ajutat și cu strada și cu toate, că nu făcea nimeni nimic... Noi am trăit aicea, măi, am trăit aci și nu era ca acum. Era mai frumos. Nu aveam asfalt și era noroi rău, dar am trăit bine și atunci. Nu am trăit rău', adaugă tanti Mimi.

Depopularea satului a început în urmă cu mai bine de 30 de ani, spun localnicii, iar mulți dintre ei sunt sceptici că se va putea face ceva pentru a opri acest fenomen, fiindcă urmașii lor nu mai vor să se mai întoarcă în aceste locuri.

'Erau oameni mulți de tot înainte, da. Casă lângă casă era. Acum sunt pustii toate că nu mai sunt oameni. Au murit așa cum mor și eu și rămâne casa singură. Tineri? Păi au vrut să stea aici? Fetele mele nu vor să vină. S-au învățat la oraș ca să nu mai muncească, că la țară e mult de muncă. Au venit și străinii să cumpere case de pe aici, dar n-a cumpărat niciunul', continuă bătrâna.

Autoritățile locale ar avea însă planuri pentru revitalizarea satului, mai spun oamenii locului. Încă de acum mai bine de un deceniu, conducerea primăriei de la acea vreme anunța că ar dori inițierea unui proiect de restaurare și conservare a caselor vechi din zonă, împreună cu Universitatea de Arhitectură din București, pentru a deschide astfel satul pentru turiști. Lucrurile par însă să nu se fi mișcat prea mult în această direcție și în afară de câțiva orășeni care au venit și au investit în special în transformarea locuințelor părintești în case de vacanță, sunt doar promisiuni de investiții care ar urma să transforme Firijba într-o zonă turistică autentică.

'E un băiat care a fost pe la București, pe la o bancă pe acolo, care a venit și a săpat în jos, pentru o fântână, că altfel apă nu avem deloc. A găsit apă la 175 de metri, a băgat o conductă și de acolo ne mai servim. Se mai laudă băieții ăștia care au mai făcut ceva pe aici că vor să aducă și niște magazine că, la fel, nu avem magazin aici. Eu nu m-aș muta niciodată. Aici nu te deranjează nimeni și avem aer, aer curat. Ar fi bine să fie și zonă turistică. Ar fi bună, bună', mai spune nea Nelu.

Satul Firijba este menționat în tradiția locală ca așezare din secolele XIV-XV, care ar fi supraviețuit încă de pe vremea dacilor. Atestarea documentară oficială a satului apare însă abia în 1850, când în nomenclator este menționat cu 150 de persoane, potrivit Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Vâlcea.

În prezent, conform datelor ultimului recensământ, la Firijba ar mai locui 11 bărbați și nouă femei. AGERPRES / (AS - redactor: Ramona Dincă, editor: Marius Frățilă, editor online: Anda Badea)

Foto: RAMONA DINCA / AGERPRES FOTO