Plecați din locurile de baștină, pe Dunăre, spre un ținut cu pământuri bogate, promise de Coroană, coloniștii germani au ajuns în Câmpia Banatului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și au întemeiat localități prospere. Și-au întemeiat gospodării prospere, au lucrat pământul, au crescut animale și au prelucrat lemnul generoaselor păduri din zonă.

În 1771, generalul Johann Altringen a adus coloniști germani în mica așezare Rokasicza (Rocășița), care apare în documente încă din anul 1463, cu numele Rekas (ulterior numit Micul Recășel), cu populație româno-sârbă, ocupată în epoca medievală de otomani.

Altringen va muta populația băștinașă în localitățile dimprejur, pentru a le face loc coloniștilor, iar satul îi va purta numele: Altringen. Alături, va întemeia Charlottenburg, 'satul Charlottei', unic în România prin forma sa rotundă, precum a unui inel dăruit din iubire soției astfel numite.

Între 1771 - 1772, satul Altringen devine unul al șvabilor, care au adus cu ei tradiții, obiceiuri, meșteșuguri, meserii. Totul, pentru puțin peste 200 de ani, după care au revenit în țara-mamă, Germania, casele lor tradiționale rămânând pustii, o adevărată mană pentru românii din alte regiuni ale țării care au ajuns în Banat, după naționalizarea postbelică, dar și imediat după 1990.

Dacă în anul 1900 aici trăiau 217 oameni, majoritatea covârșitoare fiind șvabi, astăzi în Altringen nu mai trăiește niciun etnic german, din fosta biserică a rămas doar clopotnița, nu mai este școală. Sunt aici însă vreo 30 de locuitori veniți de la oraș, care au descoperit frumusețea satului bănățean și și-au făcut case de vacanță din fostele gospodării ale șvabilor.

***

Ștefan Lazăr, președintele Asociației 'Johann Scharnel' din Altringen, este timișorean, dar s-a mutat în acest sat, încăpățânându-se să facă eforturi în încercarea de a conserva cât mai mult din amintirile și specificul locului. Asociația Acasă în Banat i-a sprijinit inițiativa de a renova câteva din casele cu 'ferestre bârfitoare', cu modele arhitecturale florale pe pereții stradali și cu stâlpi din lemn frumos sculptați care sprijineau odinioară prispele interioare ale caselor.

El a declarat, pentru AGERPRES, că rânduiala șvabilor a dispărut după 1990, 'veneticii' postbelici au devastat casele și, pentru că multe dintre ele aveau poduri comune și grădini fără garduri între vecini, noii locuitori treceau fără jenă prin podurile sau grădinile vecinilor, pe care le-au transformat în 'străzi comune'.

'Eu și familia mea locuim doar de opt ani în Altringen. În urmă cu opt ani erau doar câteva case locuite din cele vreo 45 de case. Erau în trecut oameni mai tineri, din generațiile tinere, care aveau planuri să plece din sat pentru că, pentru ei, părea că satul nu are viitor. În 2016 erau 17 locuitori permanenți în sat. Nu mai exista niciun copil, era doar vreun nepot care mai venea din când în când. Majoritatea celor care acum locuiesc în sat sunt români. Exista atunci și acum o singură casă care încă mai este deținută de foștii proprietari șvabi și până acum doi-trei ani încă mai veneau din Germania pe timp de vară, pentru o lună, două, să-și petreacă timpul la casa din Altringen, dar vârsta a început să le pună piedici, drumul până în România să fie tot mai greu. Ei sunt plecați în Germania de foarte mult timp. Dar au reușit să păstreze casa și veneau să o viziteze în timp de vară. Casele celorlalți șvabi plecați în Germania au fost abandonate, naționalizate, iar terenurile și proprietățile lor au fost redirecționate în timpul comunismului, au fost date altor oameni din alte zone ale țării care au intrat în case, ulterior devenite, mare parte din ele, case de vacanță pentru timișoreni. A fost o școală, iar noi, ca asociație, am preluat custodia ei și lucrăm să o reabilităm. Dar nemaifiind copii în sat, de prin 1985 nu au mai avut acolo activitate și au comasat școala din Altringen cu cea din Charlottenburg. Aproape fiecare sat din comuna Bogda (de care aparține satul Altringen n.r.) a avut școală și a avut copii destui', detaliază Ștefan Lazăr.

El și familia sa au fost primii oameni mutați în Altringen. Satul avea atunci 17 locuitori împrăștiați în opt case. Ulterior, familiile care au venit au mai adus alți 22 de locuitori în alte șapte case. Cu toții, orășeni, au fost atrași de liniștea de aici, frumusețea locului, pădurile care trec dincolo de Lipova. Știau că va urma momentul în care vor deveni părinți și voiau să le ofere copiilor șansa de a trăi din plin copilăria, să alerge, să inspire aerul curat, să se joace cu animale, să trăiască în natură, să aibă câini și pisici, să poată face plimbări cu bicicleta pe ulița satului.

***

După al Doilea Război Mondial, a început declinul satelor șvăbești din Banat, când au început să fie rărite de bărbați și femei apte de muncă în urma deportărilor.

'Atunci a fost primul șoc pentru populația șvabă, când s-au simțit oarecum trădați, s-au simțit în nesiguranță în țara lor, România, pentru că aici s-au născut, aveau bunici născuți aici. Și a pornit primul sâmbure de neîncredere într-un viitor relativ bun. Nu toți care au fost deportați în Rusia s-au mai întors. Familiile au fost șubrezite nu doar psihic, ci și fizic. Ulterior, în gospodăriile pe care și le-au ridicat, s-au trezit cu 'colocatari' din alte părți. Li s-au luat animale, li s-au luat parte din terenul agricol și dat tovarășilor români de încredere, membrii de partid. Oamenii au plâns, erau disperați. Cei care au rămas cu o parte din animale, le sacrificau pentru traiul zilnic. Nesiguranța lor a devenit tot mai mare, se simțeau amenințați, abuzați, nedreptățiți, furați. Atunci, au început să se gândească să plece. Unii dintre ei și-au 'cumpărat' libertatea și au plecat în Germania, fiind răscumpărați de la statul român de către rudele de acolo. Alții, care nu au plecat în Germania, fiind buni meseriași în tâmplărie, lăcătuși, au plecat la Timișoara, Arad, Hunedoara, unde industrializarea se dezvolta tot mai mult', arată Ștefan Lazăr.

Din poveștile altora, de prin Primăria Bogda sau din alte sate, el a aflat că în Altringen existau și o prăvălie și o biserică din lemn, dar care nu mai erau când s-a stabilit aici. A existat și frumosul obicei de Kirchwei din luna octombrie, dar de decenii în sat nu mai sunt șvabii și șvăboaicele care să îmbrace frumoasele costume, fiecare un unicat.

'A fost o biserică de lemn, dar a ars. Satul și-a continuat viața doar cu o clopotniță. Prima clopotniță din zonă care a existat. Ulterior au mai apărut două. Dar cea din Altringen a fost prima clopotniță ridicată în zonă și era catolică. Și în alte sate din comuna Bogda au mai apărut două clopotnițe, când a apărut și populația ortodoxă. Slujbele se țineau în fața clopotnițelor. Neavând bani, ortodocșii nu și-au ridicat biserică, ci și-au făcut câte o clopotniță, numai pentru bătutul clopotelor. În Altringen mai era și toaca și un stativ pregătit pentru steaguri, la înmormântări și o targă pe care se duceau sicriele. Nu mai aveau preot, nu a mai existat slujbă de un veac. Credincioșii din Altringen mergeau în satele vecine, unde era biserică, în Bogda sau în Charlottenburg', povestește președintele Asociației 'Johann Scharnel'.

***

Acum, Altringen a devenit aproape un experiment social care testează dacă orășenii comozi vor să devină gospodari, să-și întrețină propriile gospodării sau dacă așteaptă serviciile furnizate de alții, potrivit lui Lazăr.

'Noi am găsit satul fără niciun fel de tradiție. Erau Kirchwei-ul, Fărșangul. Noi ne-am dorit pentru copiii noștri să crească cu ceva tradiții și atunci am îmbinat ce am găsit cu noul nostru, al celor care, oricum, suntem din mai multe zone ale țării. Până la identificarea unei tradiții a locului, noi am instituit una: pe 1 Decembrie. Atunci, în curtea fostei școlii, actual centru comunitar, este mare sărbătoare, în jurul unui imens ceaun cu gulaș. Primăvara, prin ultima duminică de martie, avem o sărbătoare a leurdei, pentru că pădurile din jurul nostru sunt pline de leurdă. La cele două 'praznice' ale satului ne întâlnim, ne bucurăm, pentru că vrem să păstrăm legătura unii cu alții. (...). Cred în puterea exemplului. Deși este greu. Pentru că în Altringen nu ai loc de muncă. Acelea sunt în Timișoara. Cei legați de ele nu se pot stabili aici. În Altringen s-au stabilit cei care au putut să se desprindă fizic de oraș, dar financiar, în continuare, depind de niște firme din oraș. Unii fac naveta. Sunt și doi copii care fac naveta la Timișoara, pentru că au crescut și sunt în gimnaziu. Școala din Charlottenburg are doar clase primare. Acolo merg șapte copii, inclusiv la grădiniță. Problemele vor începe și pentru ei, după gimnaziu', arată Ștefan Lazăr.

La inițiativa acestuia, frumoasele case șvăbești, multe dintre ele în ruină, dar păstrând pe alocuri farmecul de odinioară, au fost reparate în vara trecută de meșteri zidari și constructori, zugravii le-au colorat, iar artiști plastici le-au pictat ornamentele identitare, în timp ce localnicii au pregătit prânzul și cina pentru sutele de voluntari. Totul s-a făcut prin voluntariatul Asociației Acasă în Banat, în cadrul acțiunii 'Color the Village'/ 'Colorează satul'.

'Nouă, românilor, ne place să mergem în concedii în străinătate și să admirăm satele de acolo. Ne-ar plăcea să convingem români din toată țara să vină să vadă un sat frumos. Tradițiile locului s-au pierdut, principalul eveniment al satului fiind, în alte vremuri, Kirchwei-ul (hramul bisericii romano-catolice), ca în tot Banatul. Încă nu am reînviat Kirchwei-ul, dar avem păduri pline de leurdă din care facem produse gastronomice și am creat un festival al leurdei, la sfârșit de martie, în fiecare an. De anul trecut mai avem o sărbătoare în satul vecin Charlottenburg pe care vrem să i menținem. Prin aceste sărbători ne dorim ca oamenii din zonă să aibă prilejul de a-și comercializa produsele de casă sau de artizanat. De asemenea, vrem să avem o generație de copii care cresc cu tradiții și care, chiar dacă pleacă, să revină cu plăcere. Port popular nu mai avem, dar încurajăm portul popular din toate zonele. Acesta va fi noul port popular; suntem din multe zone și așa cum suntem colorați ca religie, credințe, obiceiuri, apartenențe la diverse feluri, așa va fi și noul port popular din Altringen care ne va reprezenta. Va fi ceva eclectic', mai afirmă Ștefan Lazăr.

Puținii șvabi care au mai rămas în județ s-au întâlnit, între 3- 5 octombrie, la German Fest, în Timișoara, unde și-au regăsit prieteni de școală, stabiliți în Germania, dar pentru care Timișul rămâne pământul natal, în timp ce Germania este patria străbunilor.

***

Dietmar Weiss, membru al comunității germane din Banat, a depănat, pentru AGERPRES, amintiri despre satele șvăbești, inclusiv Altringen. El spune că aceia plecați în Germania poate au acolo un trai mai bun, dar copilăria, prietenii și buna înțelegere cu vecinii le-au rămas aici.

'Șvabii din Banat și sașii din Transilvania au plecat în Germania după cel de-al Doilea Război Mondial, din cauza deportărilor din perioada postbelică. La revenirea din deportări în Bărăgan sau în URSS, și-au găsit casele ocupate de alții, iar procesul de redobândire a fost îndelungat. A fost principalul motiv al emigrării lor. Exemple precum Altringen și Lindenfeld arată cum unele localități au rămas cu un singur locuitor, iar după plecarea majorității, satele au căutat o nouă orientare, turistică. Povestirile celor plecați evidențiază dificultățile de adaptare în Germania, dar și eforturile de a păstra legăturile culturale prin reuniuni și festivaluri, cum ar fi Ziua Șvabilor Bănățeni, Festivalul Cârnaților Bănățeni. Comunitatea germană din Banat continuă să mențină aceste tradiții și conexiuni, în ciuda provocărilor istorice și sociale. (...). În general, integrarea este dificilă, existând o reticență și prejudecăți din partea societăților gazdă, iar comunitatea germană plecată formează un fel de cap de pod, menținându-și identitatea și legăturile între ei. Au avut șanse mai mari acolo cei care erau buni meseriași și și-au deschis propriile afaceri. Au ajuns și profesori, medici, artiști. Au plecat mulți. Un exemplu este o întâlnire a foștilor mei colegi de clasă din România, care s-au reunit în Germania la 50 de ani de la absolvirea școlii generale, arătând că majoritatea au emigrat, iar cei rămași în România sunt foarte puțini', a explicat Dietmar Weiss.

Între timp, satul Altringen de pe valea pârâului Bega Veche, la poalele Munților Timișului, se încăpățânează să rămână o oază de liniște și frumos. AGERPRES / (A - redactor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă, editor online: Ady Ivaşcu)

Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES