'Până să ajung să fac sportul ăsta, am crezut că sunt cel mai ghinionist om de pe pământ și mi se spunea asta. Dar după aceea oamenii au început să-mi spună că am noroc'. E ciudat să-ți vorbească despre noroc un om care a fost paralizat de la brâu în jos, care apoi a câștigat o medalie la Jocurile Paralimpice și care afirmă cu tărie că România e la ani lumină când vine vorba despre incluziune. 'Pentru că noi, cei cu dizabilități, încă suntem ființe inferioare omului obișnuit'.

'Tu vrei să scrii chestia asta despre mine, dar, hai să fim serioși, nu interesează pe nimeni. Noi încă suntem ființe inferioare omului obișnuit. Pentru că avem situația asta fizică, noi suntem diferiți fizic. Nu interesează pe nimeni soarta noastră. Alea sunt povești nemuritoare, cu grija pentru persoanele cu dizabilități, în esență nu se face nimic. Și persoanele astea nu sunt sprijinite absolut deloc. Din contră, sunt situații în care se folosesc de persoanele cu handicap, ca să aibă ei de câștigat. Nu se face nimic pentru noi, eu știu asta. Și nu se poate schimba nimic, va rămâne la fel pentru că oamenii au aceeași mentalitate. Poate peste două generații să se schimbe ceva. Păi uită-te doar la chestia asta cu clădirile, e foarte simplu, că așa este în lege, fiecare clădire să aibă rampa aia. Oriunde te duci sunt făcute de pomană. M-am dus eu undeva și era și urât afară, am căzut în cot și m-am lovit ca să nu mă lovesc în altă parte. Ce cărucior... că eu am căzut, deși eram în picioare. Să ia un om normal un cărucior și să meargă prin București, să vadă cum e, că nu s-a schimbat nimic. Încă sunt taximetriști care refuză persoane cu dizabilități, asta e realitatea. Și mai e încă o chestie, oamenii confundă mila asta cu felul în care trebuie să te porți. Omul este fie rău și dușmănos, fie prea milos. Dar fii, frate, normal, comportă-te ca și cum te-ai purta cu fratele tău. Trebuie să treacă multe generații... Eu nu vorbesc de Japonia, dar du-te în Polonia să vezi ce facilități au persoanele cu dizabilități. Eu am crezut că Polonia e pe lângă noi, dar când am văzut ce civilizație este, am zis că noi suntem la ani lumină distanță'.

Inițial, mesajul ăsta îmi clatină din temelii ceea ce credeam că voi descoperi în discuția cu prima româncă medaliată cu bronz la Jocurile Paralimpice și campionatele mondiale la paratenis de masă, Camelia Ciripan, portdrapelul României la Paris 2024, și anume imaginea unei luptătoare care a reușit.

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO

Resemnare? Renunțare la luptă? Nicidecum, Camelia își povestește viața ca și cum ar fi a altei persoane, ca și cum o vede de la depărtare, cu maturitate și realism. Dar nu se ferește să spună cu glas tare ceea ce simte. Face totuși o precizare 'cum crezi tu, dar aș vrea să nu fie într-o notă tristă'.

'Bine, spunem atunci povestea ta, așa cum e ea', îi promit fetei blonde din fața mea, despre care știam doar că e sportiv paralimpic de succes, care concurează în proba de simplu C6, clasă care corespunde unor dizabilități severe ale brațelor și picioarelor.

O simt că răsuflă greu, ca un oftat. În plus, e o persoană foarte expresivă, iar acum e clar că nu se simte în elementul ei când își spune povestea.

'E simplu, la 18 ani, aveam și eu visurile mele, drumul meu, și am avut un accident. S-a întâmplat ceva, mi-am fracturat coloana și am paralizat de la brâu în jos. Și atunci am început să mă transform în altceva, în alt om. Pentru că mi s-a spus că nu mă pot recupera decât prin sport și eu nu aveam nicio treabă cu sportul. Nu vreau să vorbesc despre accident. Nu neapărat pentru că doare, dar a trecut. Asta este, nu are sens să dezgrop nimic. Apoi am petrecut ani de zile în centrele de recuperare, un drum greu, care părea fără ieșire. Au fost și operații, plăcuțe, șuruburi, apoi le-au scos, am început să fac mult sport în sală și poate am exagerat. Vreo 15 ani am făcut recuperare, am fost în opt centre. Și eu stăteam în sală de când veneau kinetoterapeuții și până plecau. Stăteam până epuizam absolut toate resursele. Era un refugiu, clar, și motivație, în plus voiam să fiu din nou la fel. Pentru că simțeam că mi-am pierdut orice orizont și că în fața oamenilor am decăzut enorm'.

Da, are dreptate, povestea pare simplă, decupată parcă din filmele inspiraționale, cu eroi care izbândesc doar prin muncă dusă până la epuizare. Dar nu înțeleg defel ce poate să însemne decăderea în fața oamenilor și mai ales de ce să apară acest sentiment.

'Nu poți să știi decât atunci când ești acolo, atunci când ești paralizat. E ceva ce nu poți explica în cuvinte. Și nu că te doare ceva sau că situația e nasoală, nu asta e problema. Problema e cum te privesc cei din jur. Aia te îngroapă. Ești decăzut, ești altceva. Numai eu pot să știu. Colegii mei din sportul paralimpic poate s-au născut așa, dar eu știu cum a fost înainte și cum a fost după. E ca și cum din om devii neom. Și a fost o prostie că m-am luptat foarte mult cu oamenii, când de fapt trebuia să-mi văd de treaba mea. Asta a fost o motivație, să-mi recapăt eu demnitatea. Totul se taie, nu mai ai aceiași prieteni, nu mai ai un statut, nu mai ai nimic, ești zero. Ãsta este adevărul, când ajungi acolo ești zero. Când ai o dizabilitate nu poți să calci afară fără să vină trei babe să-ți dea un leu, ești un cerșetor, ești inferior, clar. Eu asta am simțit și este o chestie reală. Poate doar dacă te lamentezi să-ți fie mai ușor. Dar eu chiar am fost la pământ, nu credeam că îmi voi mai reveni vreodată. Și am fost ani de zile în starea asta groaznică. În fine, au fost ani foarte grei, pot spune că am petrecut în singurătate 10 ani, precum călugării din munți. Chiar dacă erau oameni în jur, eu mă feream. Sunt de acord, a fost și vina mea, dar e și societatea de așa natură. E și problema mea că poate nu m-am adaptat prea repede, dar și societatea. Tenisul m-a ajutat. Eu am avut perioada asta de 15 ani în care nu am existat și apoi a apărut cineva care m-a introdus în lumea asta sportului paralimpic. Dar eu puteam să fiu campioană cu mult timp în urmă, dar nu am știut că există', explică sportiva 'ghinionul' și 'norocul' care i-au marcat deopotrivă viața.

Încerc să aflu care a fost cel mai mare sprijin al său imediat după accident și care i-a influențat 'norocul' de a deveni o medaliată paralimpică. Deja expresia feței s-a schimbat, e surâzătoare și răspunde fără să clipească: 'Sportul, mișcarea, transpirația, asta a fost. Nu am găsit, îți spun sincer, susținere în nimeni și nimic altceva. Poate că sunt și mai dificilă, dar suntem la grămadă, nu stă nimeni să te... În România e greu. Pentru persoanele cu dizabilități e foarte greu la nivel mental. Fizic te adaptezi, orice animal se adaptează, fie că rămâi fără o mână, fără un picior, dar problema e aia mintală. Acum depinde și cât de puternic ești'.

Nebunia de a se antrena până la epuizare a constituit 'norocul' carierei sale sportive, dar a avut și momente de cumpănă, în care 'ghinionul' putea să-i pecetluiască soarta.

'La început am fost nevoită să merg și cu scaunul rulant, pentru că nu se putea altfel. Diagnosticul meu inițial a fost paraplegie flască și după aceea s-a adăugat 'în remisie'. Am avut noroc, pentru că dintre cei cu fractură de coloană, puțini scapă de căruț. Am avut noroc și de un doctor bun, de o echipă de neurochirurgi buni. A fost o intervenție reușită. Vezi, acum, uitându-mă în urmă, spun că am avut noroc, dar atunci când din om te faci neom e mai greu. Poate că dacă nu era nebunia asta a mea cu sportul, refugiul ăsta, nu ajungeam aici. Dar am și riscat, pentru că am exagerat foarte mult. Puteam să am ghinionul să îmi nenorocesc coloana mai mult, cu greutățile și sportul pe care l-am făcut. Acum am rămas dependentă de sport. Dar a fost atât de greu drumul ăsta... de câte ori am vrut să mă las.... Și a fost destul de scurt, nu a fost prea lung. Dacă ai știi de câte ori am venit eu plângând de la antrenament... Până să ajung să fac sportul ăsta, îți spun sincer, am crezut că sunt cel mai ghinionist om de pe pământ și mi se spunea asta. Dar după ce am început sportul oamenii au început să mi spună că am noroc', se destăinuie Camelia.

Și 'ghinionul' nu-i dă pace sportivei nici acum, ca într-un joc proiectat parcă pentru a fi la întrecere cu 'norocul' din viața ei: 'Îți spun sincer că acum sunt într-un moment foarte dificil al carierei mele sportive și al vieții mele. Nu știu dacă o să mai revin sau nu. De fapt noi sportivii așa suntem, cum apare o situație medicală, deja îți pui întrebări. Și psihic și fizic m-a dărâmat chestia asta. Am o falangă a degetului amputată și acum vreo cinci luni a apărut o durere foarte mare, dar eu am crezut că este o bătătură. Până când mi-a zis un medic că acolo nu este o bătătură e ceva la os. Am stat degeaba vreo două luni și jumătate, abia apoi am început să merg la ortopezi. Eu punând presiune la antrenamente, s-a creat acolo o fractură de stres și un neurom, un fel de tumoră de nerv. Mi-e frică rău de tot. Îmi este teamă când este vorba de corpul meu, aș vrea să mi-l conserv cât mai bine, pentru sport și pentru mine. La cât am pățit eu... Experiența asta să știi că nu te întărește, mai rău te sensibilizează. Și nu cred că sunt ipohondră, mi-e frică doar atunci când apar probleme la picioare. Trebuie să am mare grijă. Sper totuși să fie bine cu operația asta. Cu problema asta medicală de la picior am pierdut puncte, am pierdut antrenamente, am pierdut competiții, ce mai, sunt la pământ. Acum eu nu mai pot să fac nimic, nu mai pot să mă duc nici să-mi fac cumpărăturile'.

O întreb dacă ar avea cui să mulțumească pentru ceea ce a devenit, pentru că trebuie să fi venit un sprijin și din alte părți.

'Păi în primul rând au fost ai mei, care au cheltuit o avere cu recuperarea mea, chiar dacă nu au crezut la început foarte mult în chestia asta cu sportul de performanță. A fost tatăl meu, care a fost susținătorul meu și confidentul meu. A murit înainte să iau eu medalia la Mondial. Și multă lume mi-a spus că m-a ajutat de acolo de unde era. Am rămas cu imaginea lui în minte din ziua în care a murit, m-a chemat ce mi-a spus 'vezi că eu o să mor, dar totul va fi bine'. De aia mi se pare un pic providențial succesul ăsta al meu, am început să iau medalii după moartea lui. Și vreau să mulțumesc celui care m-a introdus în lumea tenisului de masă și a avut încredere în mine, adică domnului Florin Milciu, cel căruia i s-a refuzat dreptul de a fi premiat ca descoperitor pentru medalia de la Jocurile Paralimpice 2024 și mulțumesc antrenorilor Ioana Răducanu Stoinea și Alexandru Gheorghe. Și de colaborarea cu Comitetul Paralimpic sunt mulțumită', spune sportiva.

O carieră sportivă de succes se poate construi în mai puțin 10 ani, ca în cazul Cameliei, dar pentru asta e nevoie de muncă și voință. Medaliile nu pot fi sustrase, sportul nu poate fi păcălit: 'Acum, da, sunt mulțumită de viața mea. Dar dacă m-ai fi întrebat acum vreo 20 de ani, ai fi zis că asta niciodată nu se va adapta. Am mers în cărucior, apoi cu cadru, cu cadru static, mă văd și acum noaptea mergând cu cadrul ăla pe holurile spitalului, apoi în două cârje, într-o cârjă, apoi în baston. Și am mers și fără baston o perioadă. Dar am început sportul și am făcut o entorsă și am pierdut ceva musculatură. În general, oamenii nu au voință să facă sport în situațiile astea. Eu eram bună de mică la sport, dar părinții nu m-au dat și uite că până la urmă tot la sport am ajuns. A fost ca un destin. Nu crezi în destin? Pe cuvântul meu, a fost un miracol. Oamenii nu știu anii de muncă, ceea ce este în spate. Eu în 10 ani, în ultimii 10 ani, te rog să mă crezi, am avut un singur concediu, după Olimpiadă, în rest muncă încontinuu, am fost workaholic cum se zice. La mine eu spun că nu a fost talent, a fost muncă asiduă. Munceam foarte mult, aveam trei-patru ore de antrenament zilnic, apoi bazin două-trei ore, concursuri, recuperare. Eu nu știam altfel'.

Despre 'norocul' sau 'ghinionul' de a se naște în România vorbește cu aceeași patimă, consideră că succesul său ar fi venit mult mai ușor în străinătate, iar principala vină a situației persoanelor cu dizabilități o poartă politicienii.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

'Da, categoric aș fi avut un drum mai ușor în altă țară. Păi să o luăm așa, dacă în România condițiile ar fi fost la fel, ca în Anglia spre exemplu, mult mai multe fete s-ar fi ridicat. La noi nu vine nimic din spate, din păcate. Și sportul paralimpic ar putea crește dacă ar fi promovat mai mult, pentru că lipsește mentalitatea societății la modul general. Eu când întâlneam copii în scaun cu rotile și le spuneam despre sportul paralimpic, părinții spuneau imediat 'ah, nu, de ce, cum să facă așa ceva?' Mentalitățile sunt proaste, chiar dacă s-a mai schimbat câte ceva. Poți să schimbi legislație, poți să faci orice, dar dacă nu există mentalitate... Dacă am avea o bază sportivă centralizată poate că s-ar schimba ceva, așa cum am văzut afară. În străinătate viitorii sportivi sunt recrutați direct de la recuperare, 'hai că poți să faci sportul ăsta, o să fie mai bine', și poate părinții pornesc cu o altă idee. La noi cine ia medalie este meteorit, cum e și Popovici. Deși la sportivii valizi e altceva, pentru că ei au cluburi, sunt susținuți, au sponsori. Drumul e lung și nu văd nimic bun. Și totul pleacă de la părinți. Dacă el spune 'nu, de ce să facă copilul sport', copilul ce poate să facă? Eu am încercat să aduc copii cu dizabilități la sport și am fost refuzată. Aveau impresia că am eu ceva de câștigat. Mă întrebau 'și lui ce îi iese la treaba asta?' Nu iese nimic, alegi sandvișul sau apa ca mine, te chinuiești, ai o mie de obstacole, te umilești în toate felurile și abia apoi ajungi acolo. Ar trebui să se gândească în primul rând la binele copilului, pentru că în primul rând va fi mai sănătos. Și ar trebui să le fie rușine politicienilor că nu există măcar o bază pentru sportivii paralimpici. Pentru că așa măcar am fi monitorizați din punct de vedere medical. Și nu ar mai apărea probleme de genul ăsta, cum am eu acum. Știi, la noi să vorbește foarte mult despre incluziune, dar această incluziune există doar pe hârtie. Pentru incluziune, sportul este cel mai bun. Dar uită-te că politicienii dau din ce în ce mai puțin bani la sport, ne autodistrugem practic', spune cu amărăciune sportiva, care se vede și peste 10 ani practicând paratenis de masă.

De la a alege un sandviș sau o apă într-o zi obositoare cu multe ore de antrenament, acum a ajuns să fie mulțumită de statutul financiar, deși poate că nu ar strica un ajutor atunci când vine vorba despre sănătate.

'Situația mea financiară nu a fost deloc strălucită înainte să am performanțele astea. Eu aveam multe zile în care îmi puneam întrebarea dacă îmi iau apă sau un sandviș. Pentru că dădeam foarte mulți bani pe drum și nu aveam mulți. Acum sunt mulțumită din punct de vedere financiar, dar banii se duc dacă apar probleme. Trăiesc decent, dar acest lucru ar trebui să îl aibă toată lumea, încă de la început. E adevărat că și afară trebuie să demonstrezi ceva pentru a câștiga, dar acolo sunt ajutați încă de la început. Eu chiar sunt împlinită ca sportiv. Nu m-am îmbogățit, dar nu mai sunt la modul 'aoleu, câți bani mai am în cont, oare îmi ajung banii să merg undeva'. Deși poate că n-ar fi rău să apară cineva să mă ajute să am grijă de corpul meu cu chestiile medicale', spune Camelia.

Râde când o întreb ce este norocul și ghinionul și răspunde franc: 'E la mintea cocoșului. Norocul e când îți pică ceva, când câștigi la loto. Ãla e noroc, nu? Eu puteam să am ghinionul de a nu merge deloc, dar am avut norocul să pot merge. Depinde de unde privești'.

Poate că nu a tras lozul câștigător atunci când s-a accidentat, poate nici atunci când s-a născut într-o țară cu oameni cu prejudecăți în ceea ce îi privește pe semenii cu dizabilități. Dar cu siguranță Camelia a nimerit jackpot-ul când a ales drumul sportului, care a transformat-o în persoana care este astăzi. Una care știe regula de bază: ca să câștigi, trebuie în primul rând să joci.
AGERPRES (A, AS-autor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Irina Giurgiu)