În inima Vrancei, acolo unde natura pare să îmbrățișeze omul, satul Odobasca își păstrează amintirile sub tăcerea ruinelor. Acum nici 50 de ani, locul era un cămin prosper pentru sute de oameni, cu școală, primărie, han și magazine. Astăzi, doar biserica și o mână de case răzlețe mai spun povestea trecutului care s-a prăbușit, la propriu, sub greutatea pământului.

Legenda spune că Odobasca ar fi fost înființată de un căpitan al lui Ștefan cel Mare, Stan Cotea Odobescu, undeva pe la 1471, care ar fi ctitorit și Biserica Odobasca, construită din lemn, lăcaș ce există și azi, pe aceeași temelie de bolovani de râu. Domeniul căpitanului se întindea până în râul Râmna, pe actualul teritoriu al comunei Poiana Cristei, care s-a numit Odobasca până în 1968.

Satul Odobasca aproape că s-a stins încet, sub presiunea alunecărilor de teren, un fenomen care a durat mai bine de un deceniu. Din anii '70 și până spre 1980, natura și-a revendicat teritoriul, trimițând la vale case, drumuri și livezi. În urma acestor alunecări, peste 500 de oameni au rămas fără acoperiș deasupra capului, astfel că, în Odobasca au mai rămas astăzi doar câteva familii, care au avut norocul să aibă casele în zone mai puțin afectate de alunecări.

'Odobasca era sat reședință. De pe la 1970 și vreme de circa zece ani, pe zona asta, Odobasca, Mahriu, Pietreanu și Târâtu, s-au produs alunecări de teren, în urma cărora peste 500 de locuitori din Odobasca au rămas fără case. Oamenii au fost nevoiți să își părăsească gospodăriile. Doar biserica a rămas în mijlocul satului, totul din jur a fugit. Poate că a fost și protecție divină, dar biserica a avut în jurul său o pădure de salcâmi care au avut grijă să stabilizeze terenul. Toți au plecat, iar satul s-a destrămat. Au venit și aici, la Poiana Cristei, unde li s-a dat teren și au format un nou cartier, Țiglina. Dar foarte mulți au plecat la Cotești și Cârligele. Cei care s-au mai reîntors, au plecat oricum după 1990, după un trai mai bun', spune primarul comunei Poiana Cristei, Vlad Petruș.

Un fost locuitor al Odobascăi descrie dispariția satului drept 'un dezastru lent, dar implacabil'.

'Te trezeai dimineața și vedeai cum pământul de sub casă s-a crăpat. Unele ziduri au cedat imediat, altele au rezistat mai mult, dar până la urmă oamenii au fost nevoiți să plece', își amintește acesta.

În mijlocul satului de altădată, neclintită, biserica de lemn rămâne simbolul unei comunități care odinioară a fost prosperă. În jurul său, cimitirul adăpostește generațiile de oameni care au trăit aici și pentru care Odobasca a fost acasă. Aici încă se mai fac înmormântări, iar cimitirul, cu crucile sale vechi, stă mărturie a unei comunități care a fost odată înfloritoare.

'La Poiana Cristei, biserica a fost făcută abia după 1996. De aceea, tot aici, la Odobasca, veneau oamenii pentru a-și îngropa morții. Dar și acum se mai fac înmormântări aici. Pe crucile astea scrie 'Hagiu' lângă numele defunctului. Era un titlu dat celor care mergeau în pelerinaj la Ierusalim, pe la 1900. O asemenea călătorie nu era ușoară atunci, mergeau pe jos, prin greutăți mari. Era o mare realizare, iar cei care reușeau se bucurau de mult respect', explică un localnic.

Arată spre un teren, mai jos de biserică, acum plin de vegetație: 'Aici a fost școala. De jur împrejur era plin de case. Acum nu mai e nimic'.

Părăsirea satului Odobasca nu a fost bruscă, ci un proces lent, iar locuitorii au fost nevoiți să își ia viața de la capăt în alte locuri. Niciunul dintre ei nu a uitat, însă, satul copilăriei.

La biserică, printre morminte, o găsim de tanti Tudorița, la cei 79 de ai săi, venită să îngrijească mormântul soțului, care s-a prăpădit de un timp. Fost factor poștal, Tudorița Vasile își amintește de toată lumea.

'Eu am avut noroc. La mine, în colțul acela, pământul nu a fugit. Era frumos odată aici, era satul plin. Aveam și școală, noi aici am învățat. Erau case de jur împrejur, aici, pe lângă biserică, și nu numai. Aici era Stan a lui Ghirache, dincolo era Nelu Nișcoveanu, mai la deal Oprea Vasile, moș Oprea, după aia era Chichi, Dafina, Aurel Marin, Stan Barbu. Dar prin 1981 a început să plece pământul. Și oamenii au plecat cu toții. Nu a murit nimeni, că alunecarea a mers încet-încet, a durat și două săptămâni, și o lună. Erau ploi, venea apă mare. După aia s-au desfăcut geamurile, s-au desfăcut ușile ... și a plecat lumea. Care la Cotești, care la Poiana Cristei. La ce era să te chinui degeaba să mai faci casă aici?', își aduce aminte Tudorița Vasile.

Printre cei puțini care mai locuiesc la Odobasca se numără Dumitru Pavel, 77 de ani. În curtea sa, una dintre puținele gospodării care încă rezistă, timpul pare să fi încremenit.

'Era multă lume, mulți copii. Școala era plină. Acum, mai este aici un băiat tânăr, încă un bătrân de vreo 80 de ani. Și mai sunt eu, cu băiatul meu, mai am un băiat mai la deal, dar fetele au plecat la București. Aici terenul a fugit, care într-o parte, care în cealaltă, și toți au plecat în lung și în lat. Mai sus nu e nimic, doar o stână', spune bătrânul.

Pe lângă plecările din calea alunecărilor, timpul cerne ulterior oamenii. Cel mai bătrân localnic al comunei, o femeie de 103 ani, a murit recent.

'Era cel mai în vârstă localnic al comunei. Chiar de Crăciun am fost la ea, cu ajutoare, am vorbit cu ea, era chiar bine. S-a stins la scurt timp, iar casa și gospodăria probabil vor rămâne ale nimănui. E păcat de casele acestea, că aici e multă liniște, aer curat', este de părere Dănuț Buharu.

Nici tendințele demografice nu ajută prea mult, după cum mărturisește chiar primarul comunei.

'Mama mea a avut șase copii. Eu am trei. Copiii mei, la rândul lor, unul are un singur copil, altul doi. Este un declin demografic evident. Nu se mai nasc atât de mulți copii, iar prioritățile s-au schimbat. Acum oamenii vor stabilitate financiară, siguranță, iar agricultura nu mai oferă asta', explică primarul.

Înainte de 1990, în Poiana Cristei și satele învecinate oamenii creșteau mii de bovine și produceau tone de fructe pentru stat, circa 1.500 - 2.000 de tone ajungeau anual la stat, dar astăzi livezile s-au uscat, iar creșterea animalelor nu mai este rentabilă. Astăzi, agricultura în zonă este doar una de subzistență pentru localnicii comunei.

Și dacă în ultimii ani există semne că Poiana Cristei ar putea să renască, nu același lucru se poate spune și despre Odobasca, unde oamenii de feresc să cumpere terenuri, de teamă că istoria s-ar putea repeta.

'Pandemia a schimbat percepția asupra traiului la țară, iar terenurile au început să capete valoare. Un loc care, în urmă cu un deceniu, părea că nu interesa pe nimeni în afara locuitorilor de aici, a devenit astăzi atractiv pentru cei care caută liniștea. Terenurile care se vindeau cu cel mult un euro pe metru pătrat, acum ajung și la opt euro. Unii își fac case de vacanță, alții mici pensiuni. În weekenduri, comuna se umple de oameni. Nu e poluare, e liniște, iar cei plecați în străinătate poate că se vor întoarce la pensie. Dar cei mai mulți vin în satele de sus, nu merg la Odobasca', spune primarul.

Timpul a cernut oamenii, iar cei care mai vin, cel mai adesea o fac doar pentru a-și vizita morții. Terenurile goale, ruinele și biserica sunt, în mare parte, tot ce a mai rămas. Amintirile celor care au plecat mai rezistă încă în poveștile celor bătrâni și în ruinele care se văd din ce în ce mai puțin, în timp ce vegetația pune stăpânire pe tot, cât vezi cu ochii.

Și totuși, liniștea locului, apropierea de natură și dorința unora de a reveni la rădăcini ar putea da satului o nouă șansă. Poate nu ca așezare locuită permanent, ci ca refugiu pentru cei care caută liniștea pe care orașele nu o mai pot oferi. AGERPRES/(A - redactor: Dana Lepădatu, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Irina Giurgiu)