Ultimul 'verșuitor' din satul Deleni, comuna Băgaciu, cantorul Victor Bogdan, cel care a scris sute de versuri pentru localnicii decedați timp de 50 de ani, prin care provoca hohote de plâns și lacrimi mai amare decât cele stoarse de bocitoare atunci când își recita și cânta propria creație la înmormântări, a plecat fără ca cineva să îi facă și lui vreun vers.

Cantorul Victor Bogdan (27 noiembrie 1934 - 2 februarie 2011), cunoscut în Deleni ca Victoru' lu' Niculae a' Buții, era văduv de mai mulți ani și a fost găsit mort la un pasaj dintre două curți, cel mai probabil înghețat, pe o vreme geroasă.

'În seara de 1 februarie 2011, Victoru' lu' Niculae a' Buții din Deleni, cantor și verșuitor, se pregătea să treacă prin portița dintre curți, să-și vadă sora. Era văduv, s-o fi dus la cină, în povești, ori să-și facă împreună rugăciunile de seară. Acolo s-a întâmplat să cadă, lângă portiță, să agonizeze până când gerul nopții l-a răpus. L-au înmormântat fără vers. Cei care l-au știut, spun și azi că Buța, înainte de a trece prin cealaltă portiță, și-a făcut propriul vers. Ultimul', a arătat muzeograful Carmen Lucia Petru, de la Muzeul din Târnăveni, autoarea studiului 'Deleni, 2 februarie 2011, Ultimul verș'.

Fiul lui Victor Bogdan, Nicolae, a declarat, pentru AGERPRES, că tatăl său avea o voce apropiată de cea a cântărețului Nicolae Furdui-Iancu și că i s-a oferit o șansă de a învăța preoția, însă părinții nu i-au permis, întrucât nu avea cine să îngrijească oile.

'Tata a avut patru clase și, odată cu alfabetizarea din perioada comunismului, a primit diploma de opt clase. A avut o atracție foarte, foarte puternică față de biserică. Pe vremea aceea, la Deleni erau greco-catolici, nu erau ortodocși, iar părintele greco-catolic l-a îndrăgit foarte tare și i-a zis bunicului 'bade Niculae, dă-mi-l pe copilul ăsta mie să-l fac popă'. Iar bunicul i-a răspuns; 'nu pot să vi-l dau, dom părinte, că n-are cine să meargă cu oile'. Așa se punea problema atunci. Au fost cinci copii, trei băieți și două fete, iar tata a fost cel mai mic dintre băieți. Dintre băieții mai mari, unul era acasă, unul a fost trimis slugă la cineva bogat de aici, din sat, iar tata era cu oile. Tata avea un talent aparte, cânta foarte frumos. Pe vremea pe când a început cu Cântarea României, a insistat foarte mult învățătoarea mea pe lângă el să meargă, dar n-a vrut sub nicio formă. Multă lume a vrut să-l scoată din anonimat, dar el nu voia. El era mulțumit cu faptul că mergea la biserică și îi plăceau animalele, avea și serviciu, fiindcă a lucrat la gaz. Ãsta era mediul lui în care îi plăcea. Doar oile nu-i plăceau din cauza copilăriei petrecută la coada oilor. În momentul în care mi s-a destăinuit, mi-a spus: 'mă, copile, dacă mă dădea tata atunci la popa Bordeanu și eu eram om în ziua de astăzi'. A avut o voce foarte foarte bună, puternică ceva ca timbru apropiat de Furdui-Iancu. Era o voce foarte puternică. El chiar dacă încerca să cânte mai piano, tot tare cânta', a declarat Nicolae Bogdan.

Victor Bogdan a scris numeroase pricesne, care au rămas la biserica din Deleni, la fel ca multe dintre caietele sale de 'verșuri' pentru cei morți. Din versurile care au rămas în posesia fiului său, Nicolae, putem deduce impactul emoțional pe care aceste strofe îl aveau asupra cortegiului funerar.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

'Tata a scris sute de poezii cu tematica aceasta, a înmormântării. A avut un teanc mare de caiete, 48 de file are un caiet, să zicem două file de versuri la fiecare mort, faceți un calcul... Foarte multe i-au rămas la biserică, pentru că a compus și pricesne de-a lungul anilor, pentru că pe vremea comunismului nu erau tipărite și s-au transmis și alea exact așa, pe foi de caiet, scrise de mână. Pricesnele le cânta la biserică în zilele de sărbători. Versurile pentru morți le cânta după ce se termina slujba de înmormântare. Ultimul cuvânt era al lui, înainte de 'Tatăl nostru'. Acesta era ultimul moment, iar dacă preoții nu reușeau să stoarcă lacrimi, vă spun eu cu mâna pe inimă și pe cuvânt, dacă vreți să mă credeți, când cânta tata versurile sale, era festival de plâns. Lumea plângea când începea să cânte primele strofe deja. Toată adunarea plângea', își amintește Nicolae.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

Fiul 'verșuitorului' din Deleni ne-a istorisit cum era atmosfera în casa lor atunci când tatăl său crea, mai ales că toată familia locuia într-o singură cameră.

'Oamenii erau foarte impresionați când era el în activitate și se apuca cânte. Noi am avut o casă cu trei camere, în camera din față, cum era la țară, era camera neatinsă. În camera din mijloc locuiau bunicii și noi locuiam în camera din spate. Și noi eram patru într-o cameră, eu, sora, mama și tata. În momentul în care el se apuca de actul creației, nu se mai discuta acasă, se făcea liniște. La început n-am înțeles. După aceea, noi, fiind copii mici, ne-am adaptat și mama nu mai ne făcea semn să tăcem. Nici ea nu vorbea cu el. Dacă el punea vreo întrebare, era bine, dacă nu, se retrăgea. Se ducea în grajd la vite, își lua catrafusele și se ducea acolo sau se ducea prin grădină. Acolo se gândea, apoi venea și așternea totul pe hârtie. Vara era mai comod, pentru că se ducea undeva, la umbră, se așeza și își făcea treaba. Eu îmi amintesc că, la înmormântări, atunci când începea să cânte primele strofe, eram tare impresionat. Poate și pentru că moartea pare teribilă pentru un copil, indiferent cine moare. Dar când vezi că e așa de evidențiată moartea și a scris cu atâta jale, era impresionat și plângeam pur și simplu', a mai spus Nicolae Bogdan.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

'Verșuitorul' fluiera toată ziua și cânta, îi plăcea mult muzica populară și, de multe ori, compunea versuri în timp ce fredona o melodie.

'Îi plăcea foarte mult pe vremea să asculte muzică populară la radio, nu aveam televizor când eram copii mici. Era așa într-o dispoziție... Cred că așa se calma într-un fel și era în lumea lui și, uneori, cântând își crea versurile. El și-ar fi dorit să devină preot. Era dorința lui din copilărie, dar și marele său regret că nu a ajuns. Își amintea asta adesea când eram necăjiți și lucram cot la cot cu el, până m-am însurat - dar mergeam și îl ajutam și după aceea. Zicea în momentele de tristețe: 'Tată, tată, de ce nu m-ai lăsat să mă fac popă?' (...). A fost apreciat, nu pot să zic că nu a fost, deși a avut el necazurile lui, plus altele, fiindcă îi plăceau mult femeile', ne-a mai relatat Nicolae.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

Bătrânul său tată a locuit singur în ultima vreme a vieții sale și 'ca omul singur, era morocănos tot timpul'.

'Chiar în perioada aia, și asta regret pentru tot restul vieții, noi am avut o relație mai tensionată pentru că el a făcut niște treburi, poate fără să-și dea seama. A suferit în ultima parte a vieții de epilepsie, i-a fost descoperită târziu, pe la 65 de ani, și asta cred că i-a cam afectat un pic și modul de gândire. Așa că a început să împartă din pământul care-l aveam din partea mamei la verii mei și ne-am cam supărat pe el, eu și sora mea. Chiar înainte de moartea lui am avut o discuție mai tensionată și m-am supărat pe el și am rămas supărați (...), mă duceam rar pe la el. Am fost tare necăjit când am fost sunat că l-au găsit. Avea o cărare pe care mergea la sora lui (...). Pentru a trece peste o brazdă avea o scară rezemată de un salcâm. Ce s-a întâmplat? Numai el și Dumnezeu știe, dimineața m-a sunat o vecină și mi-a zis că l-a văzut pe tata că zace lângă gard, iar noaptea au fost -15 grade Celsius. Eu cred că a făcut infarct și a căzut. Știți de ce? Pentru că el a căzut cu față pe niște ramuri de salcâm, nici o zgârietură nu a avut pe față. Vă dați seama? Nici cea mai mică zgârietură! Vremea era ca exact ca acum, un pic de zăpadă, dar cu ger. Nu avea urme de lovituri', a mai arătat Nicolae.

Muzeograful Carmen Lucia Petru a arătat în cercetarea sa că Victor Bogdan a compus versurile după inspirație, în funcție de propria trăire legată de defunct, fiecare compoziție fiind originală, evitând formulările repetitive și că doar finalul se repetă cu fidelitate, la fiecare vers: 'Iar tu jalnică adunare/ La-amea înmormântare/ Ziceț acum pentru mine Dui doamne sufletu-n bine./ Fămi doamne și mie parte Din a ceriului dreptate/ Undei locul făr de chin /Săl petrec în veci AMIN'.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

'Regăsim în aceste versuri o virtute cathartică, pe măsura intensității maxime a deprimării. O acalmie atât de necesară restabilirii echilibrului psihic, o împăcare a sufletului popular cu soarta lui atât de labilă, într-un cosmos devenit familiar, prin puterea minunată a poeziei. Moartea, post existența, lumea de dincolo, nu pot fi conștientizate decât prin moartea celuilalt', a spus muzeograful.

Victor Bogdan din Deleni a fost cantor din anul 1960, a urmat școala cantorală la Cluj, în 1981, a compus și a cântat versuri din anul 1961, inspirându-se, la început, dintr-un model adus de o consăteancă, Măricica lui Ciovica.

Până când Victor Bogdan a început să compună versuri, în Deleni mai erau câteva bocitoare, foarte pricepute la cântatul după mort, spune Carmen Lucia Petru în lucrarea sa 'Deleni, 2 februarie 2011. Ultimul verș'.

'Specie tributară imaginației și talentului personal, versul păstrează un repertoriu tradițional de motive poetice. În creațiile lui Victor Bogdan regăsim o bună parte din acest repertoriu, în versuri, unice, de certă valoare poetică. Iată câteva exemple: vestirea morții: 'Clopotele în sat răsună' (Verșul Morții lui Teofil Manciu, 6 V 1986), 'Duminecă spre-n serat/ Vestea rea sa-uzea-n sat' (Garincea, 23 XII 1990), 'Duminecă-n amiaza mare/ Un groaznic val de-n tristare/ S-a abătut peste sat/ Când clopotele au răsunat' (Aurelian Popa, 3 VIII 1987). Apoi despre boala mortului care a fost fără leac: 'Dureri și chinuri amare/ Boală făr de vindecare' (Damian Maria, 25 VIII 2001), 'Zile grele și amare/ Boală făr de vindecare' (Maria Șincu, 7 VII 1988), 'Că mi-a fost boala așa/ Să mă vindece moartea' (loan Porime, 8 X 1995)', se mai arată în studiul muzeografului.

Cât a trăit Buța, versul era perceput în Deleni ca un act tradițional obligatoriu al ritualului funerar, mai spune muzeograful, care consideră că 'el întărea credința că moartea nu-i sfârșit, ci începutul unui alt fel de a fi'.

Victoru' lu' Niculae a' Buții a fost primul mort din Deleni, după 50 de ani, care a fost înmormântat fără 'verș' și, nu doar atât, era să nici nu fie înmormântat, ca urmare a înțelegerii greșite a unor rânduieli bisericești de către un preot. AGERPRES/(A - redactor: Dorina Matiș, editor: George Onea, editor online: Adrian Dădârlat)