Culoare şi explozie sunt cele două cuvinte făcute parcă să fie împreună pentru a-l defini pe artistul Paul Hitter. Pentru că în idei, lucrări, limbaj, comportament, vestimentaţie şi, nu în ultimul rând, echipa de fotbal iubită, Rapid, e vorba despre un vulcan care erupe în mii de nuanţe.

Atras din copilărie de farmecul galeriei giuleştene, şi ajuns la o maturitate artistică, Hitter nu a uitat freamătul tribunelor, prietenii alături de care îşi zdrelea genunchii zile întregi pentru a vopsi pânze imense prin care ei să-şi arate dragostea faţă de Rapid. Şi continuă să fie prezent meci de meci alături de "tovarăşii" din Official Hooligans, o facţiune a peluzei giuleştene.

Hitter e un boem contemporan, poartă o cămaşă vişinie cu capete de mort, inele cu pietre masive, eşarfă violet la gât, "ciocate" galbene din piele de crocodil şi îşi etalează nonşalant tatuajele şi dintele îmbrăcat în metal auriu. Iar atelierul în care îşi făureşte lucrările e într-un tango argentian perfect cu proprietarul. Într-un colţ, alături de un şorţ masonic sunt expuse tricouri ale echipei Rapid, unul roşu, inedit pentru giuleşteni, de prin anii '90, îmbrăcat de atacantul Dumitru (More) Târţău, fulare şi steaguri de peluză. Lucrările cu portrete, unele caricaturale, sau scene de viaţă simple au în comun tuşa proprie a artistului, culoarea explozivă, simbolurile amestecate şi ironia, uneori vărsată intenţionat pe pânză ca o sticluţă de "vitrion". "Care arde, Năică, pârleşte!". Tot la modul ironic atârnă câteva pancarte din perioada comunistă a României, cu îndemnuri la muncă, în contrast total cu sunetele unei lăute turceşti, puse demult pe note de Cantemir în perioada otomană.

Farmecul Giuleştiului
Încerc să găsesc legătura dintre artă şi fotbal: "Nu e nefirească imaginea unui pictor într-o galerie de fotbal? Nu e locul său într-o galerie de artă?"

"Păi, da, dar este un cuvânt comun care le leagă, galerie. Şi acum, nici eu nu sunt cel mai tipic pictor. Imaginea pictorului s-a mai schimbat între timp. La noi a rămas chestia aia, că neapărat pictorul trebuie să aibă bască, să bea vin roşu alături de o gagică pe undeva în spate, aşa foarte artistic, cu o mustăcioară... Lucrurile s-au mai schimbat. Acum nici eu nu sunt născut şi crescut în Cotroceni, ci într un cartier normal, mai pe la periferie. În vremea aia am copilărit şi prin Andronache, până s-au mutat părinţii mei la bloc. Bunicul meu era mare rapidist şi am prins microbul. În plus, copilărie în faţa blocului, cu fotbalul toată ziua, nu aveai cum să nu te legi de o echipă. La mine a fost din familie şi, culmea, am ajuns prima oară dus pe stadion de un dinamovist. Eu jucam fotbal cu băieţii la bloc, dar nu eram cu lumea stadioanelor. Ţin minte şi acum, era o semifinală Dinamo cu Rapid, a bătut Rapidul cu 2-1, când a plâns Contra la sfârşit. Şi ăsta, dinamovistul de la bloc, a încurcat galeriile, în loc să mergem la Dinamo, am ajuns în galerie la Rapid şi am înnebunit. Au început ăia cu torţe, fumigene şi aşa mai departe şi ăsta zice 'hai să mergem în partea cealaltă'. Şi i-am zis: 'nene, du-te tu, că poate le zic ăstora că eşti câine'. Şi acolo am rămas. De atunci nici că am mai plecat, am prins microbul. E o galerie spectaculoasă, fiind şi copil, am înnebunit, îţi dai seama. Acum, România nu este nici o ţară foarte ofertantă din punct de vedere al distracţiilor, poate dacă trăiam la Istanbul ar fi fost altceva, deşi şi ăia sunt nebuni cu fotbalul. Dar în anii ăia nici nu prea aveai ce să faci. În casă citeam, eram pe partea cultă a vieţii, dar la bloc, na, golan", povesteşte artistul din galeria de fotbal.

Apartenenţa la o facţiune a galeriei rapidiste a venit firesc, fiind atras tot de culoare: "Tot datorită picturii m-am alăturat grupului Official Hoolligans, pe care îi ştiam încă de pe când aveam 14 ani. Doar că la acea vârstă eram cam mic pentru un astfel de grup, unde, pe lângă altele, se mai dă şi cu pumnul... Destinele ni s-au încrucişat mulţi ani mai târziu şi pot spune că sunt mândru să fac parte din cel mai tare grup de suporteri din Romania. Nu am spus grup de ultraşi, pentru că la OH nu sunt ultraşi. Nu voi intra acum în dezbaterea aceasta, ultraşi vs. huligani, spun doar că mă enervează maxim grupurile ultra îmbrăcate în negru. Noi suntem grupul cel mai deosebit din ţară, îi poţi recunoaşte pe băieţi după tricourile şi eşarfele portocalii, alăturate culorii vişinii. De altfel, sunt foarte fericit că 'am dat moda' în peluza Rapidului, neacceptându-se grupuri ultra îmbrăcate în plictisitorul negru. La noi se poarta alb-vişiniul".

Dar, de ce nu Steaua? Pentru unul născut în 1982 ar fi fost firesc, toţi copiii erau stelişti in perioada aia.

"Majoritatea erau ori stelişti ori dinamovişti. La mine a fost această conjunctură, cu bunicu-meu care asculta toată ziua meciurile la radio, nu mai putea să meargă pe stadion, tata a avut unele probleme cu securitatea şi era oarecum antisistem. În plus, în '86 aveam patru ani, nu am prins unica, inegalabilă performanţă, mai avem puţin să spunem că din mezozoic încoace nu s-a mai întâmplat aşa ceva... Aşa că poveştile alea nu prea mă impresionau. În plus, nu mi-au plăcut niciodată chestiile astea militarizate. Cum să ţin eu cu armata sau cu miliţia? Eu nu am înţeles niciodată asta, cum să fii ultras în echipa miliţiei?", se întreabă rapidistul.
Melancolia lăutei turceşti care răzbate din difuzoarele pick-up-ului din atelier, aşezat alături de o cutie imensă cu sute de viniluri, îl transformă pe "huligan" într-un sentimental, când îl întreb simplu: "Ce este Rapid?"

Îl pun pe gânduri, apoi zâmbeşte parcă trecut de un fior: "Mi se face pielea de găină. Efectiv mi se face pielea de găină, îmi vine să râd şi îmi dau lacrimile. Rapid e nebunie, e explozie, ceva ce oricât s-ar strădui alţii să descrie, nu vor reuşi să o întâlnească în altă parte. Eu nu am găsit-o în nicio parte, pe niciun alt stadion. Probabil că ajută şi combinaţia asta, de tobe, de ritm. E libertate. Este altceva, este ceva moştenit genetic, care se duce mai departe, dar în acelaşi timp a rămas la fel. Încă din anii '60-'70, când a început nebunia cu galeria Rapidului, e acolo ceva, ca un vulcan, care întotdeauna bolboroseşte şi erupe".

Hitter spune că ar asemui Rapidul cu un tablou pictat de unul dintre pictorii săi favoriţi, o altă împătimită a culorii, Frida Kahlo: "Nu m-am gândit niciodată la asta. Clar, cu ceva de la Frida Kahlo sau de la bărbatul ei, Rivera. Sunt, clar, artiştii mei preferaţi. Dar probabil că ceva din zona aia, Mexic, America de Sud, explozie de culoare, de forţă, de energie".

Pictorul şi-a făcut ucenicia în galerie în perioada adolescenţei, când îşi julea genunchii pictând zile întregi steaguri cu simbolurile Rapidului. Hitter spune că în coregrafiile galeriilor de fotbal contează foarte mult banii pe care suporterii îi au la dispoziţie. Nu pune prea mult accent pe ele, de vreme ce "noi îi dominăm pe ceilalţi la cântece".

"Ucenicia în galeria Rapidului mi-am făcut-o în '98-'99, când eram la Tonitza şi îi ajutam să picteze bannere şi steaguri. Apoi am avut o perioadă de pauză, plecând în Germania, la studii, şi acum, din liga a cincea, am tot băgat. E mult de discutat aici, pentru că acum au început şi ei să se mai modernizeze să folosească proiector pentru coregrafii, chestii care nu s-au mai folosit niciodată la Rapid. La noi înainte se lucra la liber. Acum le-am făcut legătura şi cu nişte băieţi care dau cu spray-ul, e altceva, merge mult mai simplu. Înainte era rupere, apropo de Rică Răducanu, aveam şi eu genunchii pilaf de la coregrafii, când stăteam ore întregi în genunchi, era jale. E vorba de bani în primul rând. Dinamo cred că are nişte suporteri mult mai bine aranjaţi financiar decât noi, se donează bani, de multe ori s-au dat bani şi din club. La noi, nu prea. Bocciu (n.r. - Liviu Ungurean, liderul galeriei rapidiste) a refuzat chestia asta. Dar cred că noi avem avantajul relaxant că îi spargem pe toţi la cântece. Coregrafia durează cinci minute, dar dacă îi acoperi tot meciul, la revedere. Şi în privinţa cântecelor, toţi au copiat de la noi", povesteşte suporterul rapidist.

Dacă viaţa îţi dă Balcani, fă artă din ce ai!
Ajungem la numele său, Hitter. Fotoreporterul Radu Tuţă e curios să afle dacă a avut parte de şicane în copilărie, din cauza asemănării numelui cu cel al dictatorului Adolf Hitler. "Aaa, păi în România eram făcut nazist, din cauza numelui şi în Germania eram ţigan pentru că veneam din România". Râde.

"Am fost făcut de toate, ţigan, nazist, comunist, homofob, este genial. (Râde) Şi mason am fost făcut, am aici lucrurile unui mason din Anglia pe care le-am găsit într-un târg. Mie îmi place să mă şi joc, dacă mi s-au lipit atâtea etichete. Stră-străbunicii din partea tatălui erau austrieci, după care s-au combinat cu maghiari. Eu acum tot căutând, am găsit în zonă foarte mulţi evrei cu numele ăsta, tata zice că nu, ei erau catolici, acuma, cine ştie... Ce-i drept, erau catolici. Am găsit din Oradea vreo 30 care au şi murit la Auschwitz. Iar mama e româncă, o parte din Câmpulung Muscel şi altă parte din Ialomiţa. Ţigan îmi spuneau în Germania şi aşa am ajuns să îmi pun şi un dinte de aur, mi se pare o chestie mişto, chiar dacă nu au doar ţiganii, au şi ruşii şi prin America de Sud, şi piraţii", spune Hitter.

Studiul în Germania la facultatea de arte a adus cu sine şi munca grea, de care nu s-a ferit, pentru că trebuia să se întreţină într-o ţară cu un nivel de trai ridicat.

"Acum poţi spune că din fericire am ajuns în Germania la studii pentru că am învăţat foarte multe lucruri. A fost un soi de armată prelungită. Am plecat de acasă la o vârstă destul de fragedă, la 20 de ani şi am luat viaţa în piept pentru că nu am fost printre norocoşii care sunt susţinuţi de părinţi cu bani de acasă, să-mi plătesc studiile. Am muncit de la om de serviciu, până la spart pereţii în construcţii. În plus, în perioada aia, aveam drept de muncă, student fiind, doar 90 de zile pe an, sau 180 de jumătăţi de zile de muncă. În primă fază spălam scările unui bloc. Cu munca la negru era nasol, pentru că eram în Bayern (Bavaria, n. red.), un stat puternic militarizat, poliţienesc, unde se respectă totul la virgulă. Nu ştiam nici limba la început, eu acolo am învăţat germană, a fost destul de jalnic. După care am lucrat la un iranian, care avea un business cu România, lua telefoane de la firme nemţeşti le curăţa şi le dădea în România. Facultatea pe care am urmat o era una importantă în Germania, am aflat ulterior că şi Tonitza a studiat acolo, era într-adevăr o universitate de prestigiu. Şi apoi am ajuns în gastronomie, care m-a ajutat foarte mult, m-a ordonat această experienţă acum. Eu ţin toată casa, cumpărături, gătit, tot, nevastă-mea a tras lozul cel mare. Lucram ca barman, dar în spate era bucătăria mă mai lăsau să gătesc şi am prins o grămadă", povesteşte pictorul.

De unde vine expresionismul balcanic, stilul abordat de Hitter în lucrările sale. Pictorul recunoaşte că a fost o nişă pe care a speculat-o, fiind atras în acelaşi timp de tot ce înseamnă aşa-zisa margine a societăţii.

"Am stat 10 ani în Germania şi am plecat pentru că mi s-a părut că stagnam, că ajunsesem la un soi de saturaţie. Îmi era pe de altă parte foarte dor de ai mei, pentru că am fost destul de uniţi ca familie şi am avut senzaţia că pot face şi în România aceeaşi bani şi să am oarecum o viaţă mai bună. În plus, mă săturasem de răceala aia tipic germană, voiam să-mi găsesc o româncă, să mă însor. Şi în cinci zile m-am hotărât şi am plecat, pentru că nu mă simţeam împlinit, deşi îmi mergea bine şi cu jobul şi cu pictura. Poate dacă aş fi fost într-o ţară latină nu mă mai întorceam. Expresionismul balcanic se datorează Germaniei. Pentru că pictura lor este fix aşa cum sunt ei, destul de ternă, plicticoasă, metal, marmură, oţel, gri, negru, cam asta este senzaţia. Chiar şi atunci când este colorată, este întunecată, mi se pare plicticos. M-a ajutat în sensul în care am explodat pur şi simplu pe pânză, cu culori. În plus, mi-am dat seama de o chestie pe care o aveam, foarte mişto, şi care nu era exploatată, cel puţin atunci, de niciun artist român, chestia asta cu ţiganii, cu mahalaua, amestecul ăsta de tot ce e la noi, cu turci... O ţară foarte bogată cultural, cum este România, dar total neexploatată. Nu ştim cum să o prezentăm. Ba, din contră, ne şi ruşinăm mai degrabă cu foarte multe chestii, cu care ar trebui să ne mândrim. Acum, toate chestiile astea de la marginea societăţii sunt foarte interesante, pentru mulţi oameni şi dacă am şti să le marchetizăm şi să le vindem, am sparge", afirmă Paul Hitter.

Expresionismul balcanic, o pâine de mâncat
Pictorul spune că această nişă găsită l-a ajutat să se dezvolte pe partea artistică, dar în acelaşi timp a fost şi "o pâine de mâncat": "Da, da, da, am profitat din plin. Eu până la urmă nu am făcut decât să leg nişte puncte. Explodase deja acest curent, Kusturica scosese nişte filme, Bregovic venise cu muzica lui, dar am zis 'stai, mă, că în pictură nu e nimeni'. Şi am zis 'hopa aici este o pâine de mâncat'. Adevărul este că am fost un pic mercantil, nu am ce să zic. Dar mi-a venit ideea, asta e, ce să facem acum. Dar nu a fost o chestie forţată, a venit natural, pentru că am trăit vremurile alea, anii '90, ştii cum era, toţi claie peste grămadă, asta era viaţa în România. La început a fost primit foarte bine, dar am fost acaparat politic. Era 2010 deja, cam pe atunci am început să explodez şi am fost contactat de grupare asta susţinută prin ONG-uri. În prima fază, habar nu aveam, nu ştiam ce e cu ei. Şi când m-am întors în 2013, la o lună, a început nebunia cu Roşia Montană. Fiind şi om de stadion şi cunoscând o grămadă de oameni, mi-am dat seama că este o regie de nu se poate, vedeam la cine se plimba portavocea. Şi au început problemele, 'Bă, ce faci că e protestul nostru'... Apoi am început să le leg, cu Ponta şi cu toate celelalte. Succesul meu în România a fost legat în mare parte de chestia asta, adică ei credeau că sunt unul de-al lor şi când s-au prins, deja era prea târziu şi eram ca un ghimpe în talpa lor. Apoi am dus-o în extreme şi ne-am dezis unii de alţii şi la revedere. După care s-a întâmplat inversul, am fost asimilat, m-au luat în braţe ceilalţi, cu partea naţionalistă. Deja ştiam regia, dar deja nu mai pot de atâta Satana peste tot şi biserici peste tot. Aşa că acum sunt la un mijloc bine-mersi".

"Atracţia faţă de oameni simpli te face un om de stânga?", îl întreb mai mult ca să rămânem pe subiect, fiind vizibil că toată personalitatea lui e un mix, ca şi picturile sale.

"Un om de stânga, cu o meserie de dreapta, cu idei liberale, e un mix. Sigur că întotdeauna mi-a fost milă de oamenii săraci, pentru că vin dintre oameni săraci. Pe de altă parte şi mulţi se complac în acest confort al sărăciei, de parcă este un confort pentru ei. Pentru că cine se zbate reuşeşte să iasă din zona aia. Eu aşa văd, mi se pare că sunt destul de multe oportunităţi, dacă vrei să faci ceva, poţi. Şi ajungând la educaţie, e greu când nu ai pe cineva să îţi spună că poţi să sari mai mult decât umbra ta, deşi se zice că nimeni nu sare peste umbra lui. Nu ştiu dacă se spune chestia asta în şcoli, poate ar trebui o materie specială în privinţa coordonării vieţii", afirmă artistul.

"Îmi place mai mult Lupu decât Hagi"
Dar, fotbalul în ansamblul lui, poate fi considerat un sport artistic? "Da, clar, mie mi se pare că poate fi asemuit cu corida. Asta a fost încă o chestie care m-a atras la Rapid, cu oleurile de pe stadion. Îmi pare rău că nu am mai făcut chestia aia, uite, la 3-0 cu FCSB ar fi fost mişto, îi terminai psihic pe ăia. Fotbalul este un sport artistic pentru că sunt jucători care ridică sportul ăsta la un nivel destul de sus. Uite, spre exemplu, mie îmi place mai mult Lupu decât Hagi. Nu pentru că am ceva cu Hagi, dar întotdeauna mi-au plăcut ăştia mai vagabonzi. Adică, Hagi, da, e bun, genul ăla muncitor, talentat, dar îmi place să mai văd şi eu o şmecherie, ceva. De la Rapid cel mai mult mi-a plăcut Pancu, pentru că mie întotdeauna mi-a inspirat încredere, de fiecare dată când ştiam că e în teren aveam siguranţa că dă gol. Aşa cum spre exemplu de la rivali îl admiram pe Dănciulescu, că a jucat la ambele echipe. Mi se părea un geniu, la fel ca Inzaghi, se lipea mingea de el".

Paul Hitter consideră oarecum fireşti sumele cu multe zerouri primite de fotbaliştii artişti, comparativ cu pictorii spre exemplu, pentru că întotdeauna bucuria imediată a fost răsplătită mai bine.

"Da, se poate trăi şi din artă azi. Compromisuri faci... depinde cât de bine vrei să trăieşti şi ce standarde vrei să ai. Trăind într-o lume atât de politizată, trebuie să faci compromisuri. Eu am avut şansa să fiu reprezentat de acelaşi galerist ca şi Ghenie, dar mi s-a cerut să scot nişte caricaturi considerate homofobe. Am fost scormonit peste tot şi au găsit pe un blog de mult, şi uitasem de ele. Mi s-a explicat că în America politica galeriilor este dictată de universităţi şi că asta este ideologia şi că trebuie să închidem gura dacă vrem să... Şi am zis: 'Ştii ceva, nu, şi gata'. Pe mine mă enervează politica din spate, toată ziua ne fac capul calendar. E adevărat, e o diferenţă mare între câştigurile unui fotbalist şi ale unui artist, dar nu mi se pare neapărat nenaturală, dacă ne gândim că încă de la înfiinţarea primelor jocuri care distrau mulţimea în Grecia sau Roma antică, ăia o duceau mai bine decât restul. E adevărat că aveau riscul de a muri în arenă, dar a rămas chestia asta, admiraţia pentru un spectacol care se întâmplă rapid, atunci, pe loc. Pictura e altfel, trebuie să ai mai multe studii şi nu vinde atât de bine pentru public. Cred că până la urmă publicul este judecătorul suprem şi dacă se învârt atâţia bani, înseamnă că interesul este imens", explică Hitter.

Lăutari în copac, şine de tren, dar şi poezie
Tribunele pline ale Giuleştiului în sezonul recent încheiat nu-l surprind pe Hitter, pentru că Rapidul are cei mai puţini suporteri de rezultat, spre deosebire de rivale. Chiar dacă se speriase că ar putea intra şi el în categoria asta, victoria categorică din final de campionat cu FCSB l-a făcut să se răzgândească, sezonul viitor îl prinde tot în galerie.

"Încep şi eu să intru în categoria asta a suporterilor de rezultate. Deşi, acum după ce am bătut Steaua... (Râde) Înainte eram hotărât ca de la anul să nu mai merg pe stadion. În general nu poţi să spui despre rapidişti că dacă mănâncă bătaie trei meciuri la rând e stadionul gol. La ceilalţi se întâmplă. Au apărut multe critici pentru că suporterii rapidişti nu sunt născuţi de ieri de azi, ai spus că ai obiectiv cupa şi te faci de râs în cupă, şi a câştigat-o Sepsi. Păi nu puteai să iei tu cupa? Obiectivele au tot fost schimbate. Apoi ba e centenar, ba nu e centenar. Vezi că din toţi jucătorii cumpăraţi doar doi sau trei performează. Sunt tot felul de chestii organizatorice şi probabil că trecând şi prin experienţa din legile inferioare, din liga a V-a până aici, oamenii sunt şi un pic terorizaţi când văd minciuni. Oamenii se inflamează destul de repede. Uite, petrecerea de centenar, ai auzit ceva, să organizează ceva? Nu se ştie nimic. Adică noi suntem pasionaţi, dar mi se pare că uneori ăştia ne iau de proşti. Dar pentru al doilea an în Liga I echipa arată bine. Sper ca măcar podiumul să-l prindem la anul. Deşi pe mine nici locul nu mă deranjează, dar la un moment dat, nu mai vedeam logica, nici în prestaţia antrenorului, era o lipsă de logică totală. Dar nici nu poţi să fii foarte supărat, pentru că la noi a fost aşa întotdeauna, ştii cum e, luni eşti supărat, şi sâmbătă sau duminică eşti tot la meci", spune suporterul pătimaş.

Sursa foto: Paul Hitter / Arhiva personală

Artistul spune că a făcut o lucrare reprezentativă pentru Rapid, pe care i-a făcut-o cadou fostului atacant Daniel Pancu la retragere. Dar nu e timpul pierdut pentru alta, care să cuprindă elemente definitorii pentru Giuleşti în viziunea sa.

"Am făcut deja una la retragerea lui Pancu, pe care i am făcut-o cadou. Portretul lui Pancu, cu o inimă mare, din care curgea foarte mult sânge vişiniu, cu galeria în spate, exact toată nebunia noastră. Eu începusem în revista Giuleştina o serie de portrete ale foştilor jucători giuleşteni. Ar fi o întreagă pâine de mâncat şi pe partea asta. Mi-ar plăcea să fac o expoziţie odată pe Giuleşti, dar mă aşteptam să deschidem muzeul. Am fost în discuţii, am găsit şi muzeograf, dar nu s-a întâmplat nimic. La noi se întâmplă totul foarte încet, cum se întâmplă în România. Cât priveşte o lucrare reprezentativă pentru Rapid cred că nu ar trebui să lipsească lăutarii în copac, pe care îi urcau băieţii, nici şpriţul, nici şinele de tren, nici locomotivele, normal, incendiul, clar, că suntem în flăcări non-stop, păr smuls din cap, extraveral sau ce se ia ca să coboare tensiunea. Plus ceva poetic, pentru că Rapid e o poezie", încheie artistul.

Agenţia Naţională de Presă AGERPRES realizează cu ocazia centenarului echipei de fotbal Rapid, care va fi sărbătorit la 25 iunie 2023, o serie de materiale de presă care să aducă în atenţia publicului o bucată din istoria de 100 de ani a formaţiei giuleştene.
AGERPRES (A, AS-autor: Adrian Ţone, editor: Mihai Ţenea, editor online: Ady Ivaşcu)

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO