Santiago de Chile - Trimisul special al AGERPRES, Florentina Peia, transmite: Patricia Carrasco şi Heraldo Bastidas, doi foşti refugiaţi chilieni după lovitura de stat din 1973, au rămas foarte ataşaţi de România, o ţară care le-a devenit casă şi despre care spun fără ezitare că îi datorează tot ceea ce sunt şi pe care o numesc "o mătuşă" pe care o iubesc foarte mult.

După lovitura de stat din Chile, din 1973, condusă de Augusto Pinochet, România a primit câteva mii de refugiaţi chilieni. Printre ei s-au numărat şi Patricia Carrasco şi Heraldo Bastidas, doi prieteni de-o viaţă care acum au 69 de ani, respectiv 75 de ani.

I-am întâlnit pe pământ românesc, aşa cum stă scris la intrarea în clădirea Ambasadei României din Chile. Deşi au trecut peste 30 de ani de când s-au reîntors în Chile, vorbesc o limbă română aproape perfectă. Povestesc, cu accent spaniol, cu entuziasm şi emoţie despre România, o ţară în care au studiat piscicultura, respectiv ingineria şi au legat multe prietenii.

Heraldo Bastidas îşi aminteşte că a plecat singur către România în 1974 şi că singurul lucru pe care îl ştia despre această ţară erau "tractoarele universale, atâta tot". Era în anul II la Inginerie în Chile, iar când a ajuns în România a urmat facultatea la Iaşi de unde a ieşit inginer, cu specialitatea Tehnologia în construcţia de maşini.

"Am plecat de aici cu bilet dus-întors spre Peru. Aşteptam ca după trei luni să se liniştească lucrurile aici în ţară, dar mi-au zis că nu mă pot întoarce pentru că aici mă caută militarii, aşa că a trebuit să plec. Am mai stat patru - cinci luni şi am întrebat la foarte multe ambasade dacă ne dădeau azil politic. Am fost între Anglia şi România. Şi am zis: hai să vedem socialismul real şi m-am dus acolo. Spre surpriza mea a fost cea mai bună alegere. Am ajuns în luna iunie, când era totul înflorit, frumos în Bucureşti", povesteşte el.

Statul român i-a acordat o bursă de studii la Iaşi, oraş în care a ajuns de la Bucureşti cu un tren "turistic", adică personalul cu care a călătorit atunci 12 ore, afirmă râzând. Mărturiseşte că i-a fost greu să înveţe limba română, pentru că are o "ureche de beton". Reuşeşte să vorbească limba română şi după atâta timp de la întoarcerea în ţară deoarece ţine legătura cu prietenii săi români sau foşti refugiaţi chilieni în România.

"Am făcut un an pregătitor pentru învăţarea limbii române. Am descoperit o manieră foarte subtilă să înveţi o limbă. Vine un profesor să te înveţe chimie în limba română şi tu trebuie să înţelegi şi aşa am învăţat. În trei luni mă puteam descurca în limba română, similitudini sunt foarte mari. Masa e mesa... e de origine latină, sunt foarte multe cuvinte care se aseamănă. Limba este parte din sufletul tău", afirmă el, amintindu-şi că apoi îi citea pe Ionesco, Caragiale, Eminescu pentru că literatura era mai ieftină decât un pachet de ţigări Carpaţi.

În acelaşi spirit glumeţ îşi aminteşte cum limba română i-a jucat feste la început.

"Am primit o bursă, plus 2.000 de lei pentru îmbrăcăminte. Era un bar Unirea şi o discotecă minunată, o formaţie şi acolo s-au dus banii, un coniac mic, o sticlă de vin, mâncare... şi am rămas fără bani. Era vacanţă, cantina era închisă şi voiam să mâncăm ceva. Ne-am dus la alimentară şi am găsit două cutii de peşte, ceapă şi pâine şi am făcut o mâncare cu ele, dar trebuia şi ceva de băut. Berea era prea scumpă. Nu ne ajungea o bere. Dar ne ajungea o sticlă... Am văzut acolo că scria oţet din vin de masă. Oţet trebuie să fie marca. Când am ajuns, am pregătit mâncarea, am pus 'vin', noroc, noroc şi ufff, era oţet, în spaniolă - vin acru", îşi aminteşte el, chicotind.

Când trebuia să primească repartiţie şi-a exprimat dorinţa fermă pentru Iaşi, pentru că deja se considera "moldovean".

"M-au trimis la Bucureşti şi eu le-am spus că nu vreau Bucureşti. Vreau Iaşi. Eu sunt moldovean, de limbă lată şi beau 'ghin' şi îmi place 'pita'. Mi-au spus: faci o listă unde vrei să stai. M-am gândit la Combinatul de utilaj greu pentru că acolo se făceau nişte piese strategice. Imaginaţi-vă 10.000 de oameni şi eu un străin acolo. Eram singurul străin, eram de fapt cel mai bun inginer de acolo străin, pentru că eram singurul. Toată lumea m-a primit foarte bine. Este cartea "Cel mai iubit dintre pământeni". Eu sunt cel mai iubit dintre ieşeni, cel puţin. Numai mulţumire pentru poporul care pe vremea aceea avea multe lipsuri, dar masa a fost plină întotdeauna. Românul dă străinului şi ce nu are, doarme pe jos, iar musafirul pe pat. E ceva deosebit", spune Heraldo Bastidas.

A lucrat 12 ani în Combinatul de utilaj greu din Iaşi şi acum poartă cu mândrie insigna pe fond galben inscripţionată "Fortus", pe care o prezintă cu mândrie.

"Mi se spunea chilianul, dar când am ajuns în Chile colegii mei profesori, care acum sunt la pensie, mi-au spus românul", îşi aminteşte cu drag el, adăugând că limba română este ceva deosebit deoarece poţi să spui lucruri foarte subtile.

S-a reîntors în Chile în 1992 şi a devenit profesor universitar.

"Noi am plecat cu o cărămidă sub braţ din Chile şi ne-am întors cu o cărămidă încoace, adică dorul de ţară era enorm, ca orice om care iese din ţară şi pleacă în altă ţară forţat. Am ajuns cu 100 de mărci în buzunar, dar cu o bibliotecă de 400 de cărţi. Asta era comoara mea", povesteşte emoţionat.

Heraldo Bastidas a revenit de patru ori în România, despre care spune că este "o mătuşă pe care o iubeşte foarte mult". Şi-a făcut special cont de Facebook, unde spune că are peste 200 de prieteni, toţi români.

"Fiecare om are o mamă, dar şi o mătuşă care te protejează şi mătuşa e România. Mătuşa mea e România, cea care are grijă şi îţi dă tot ce nu ţi-a dat mama. Îi spui mamei: vreau asta! Nu, e prea scump, dar mătuşa îţi dă. Nu pot să spun că este mama, dar este o mătuşă pe care o iubesc foarte mult. O ţară minunată şi voi trebuie să fiţi mândri de ţara pe care o aveţi. Când citesc 'Scrisoarea a III-a' de Eminescu e ceva care nu merge şi voi trebuie neapărat să ridicaţi ţara din nou. Mulţi dintre voi nu vă daţi seama de ce putere aveţi, pentru ce aţi făcut. Aţi avut flota cea mai mare din Europa, calea ferată nu mai spun, fabrica de avioane, fabrica de elicoptere, tractoare, camioane, autobuze, maşini grele. Eu le ştiu. Erau lucruri minunate. Voi cu o sârmă şi un cleşte făceaţi o reparaţie", subliniază el.

Patricia Carrasco, şi ea fostă refugiată după lovitura de stat din Chile, a ajuns la Bucureşti alături de soţul său în 1974, după ce câteva luni au stat în Peru. Avea 19 ani şi era studentă.

"Am fost acceptaţi în Ungaria şi în România. Ne-am gândit unde să mergem. Era complicat să stăm în Peru. Guvernul spunea că nu putem sta mai mult de trei luni. Era frica aceasta mereu că ne putem întoarce. Ne-am dus în România pentru limbă. Pentru noi la fel de departe şi de necunoscută era şi Ungaria şi România. Când am ajuns în România un an de zile am învăţat limba. Cel mai frumos an. Eram vreo 40 - 50 de chilieni. Aveam 19 ani şi când am plecat nu am crezut că o să avem posibilitatea să mai învăţăm nimic. Ideea era să supravieţuim şi să ajungem unde o fi şi să ne putem întoarce în ţară. România ne-a dat posibilitatea să alegem, să muncim sau să învăţăm şi noi nu puteam să credem că puteam să mergem la facultate şi să o terminăm la fel ca orice român. Ăsta a fost primul lucru frumos după toate chestiile urâte care au fost aici. Am învăţat cu mult drag şi cu multă poftă pentru că eram trataţi la fel ca românii", povesteşte ea.

Îşi aminteşte că i se spunea "ţiganca" pentru că mai brunetă. "Cu drag o spuneau", adaugă Patricia Carrasco.

A ales să studieze piscicultura fiindcă a crescut în Valparaiso - un oraş port şi îşi dorea să îi ajute pe pescarii artizanali. Astfel, a urmat cursurile Facultăţii de piscicultură în România, studii care au făcut-o să fie cea mai bună în domeniu în Chile, după cum povesteşte prietenul său Heraldo Bastidas.

"Am muncit în România vreo şase ani de zile în domeniu şi am putut să lucrez când m-am întors cu pescarii artizanali, cu care am foarte multe proiecte", mărturiseşte Patricia Carrasco.

S-a reîntors în Chile în 1989, când încă la conducere era Pinochet, împreună cu copiii săi născuţi în România şi care poartă atât nume româneşti, cât şi spaniole - Smaranda Patricia şi Răzvan Alfonso.

"Pentru mine România este a doua ţară. Mi-a dat tot ce nu am putut să am aici. Pentru mine, România este foarte importantă pentru tot ce sunt eu, pentru ce sunt copii mei. Am avut posibilitatea să aplic tot ce am învăţat în România şi să fac ce am vrut, ce am visat mereu. Cred că este cel mai frumos lucru ca cineva să poată munci în domeniul pe care şi-l doreşte, ceea ce a visat. Am fost foarte fericită în România, dar ştiind mereu că o să mă întorc acasă, la mama, la familie", spune ea.

A revenit în România doar o singură dată după ce s-a reîntors în Chile, la aniversarea a 40 de ani de la absolvirea facultăţii.

"Sper să mă reîntorc cu fiica mea pentru că este visul ei. Avea vreo 9 ani când am plecat. Cred că anul acesta nu trebuie să treacă fără să mă duc, să îi văd pe prieteni, să văd din nou lucrurile acelea frumoase. România are multe lucruri frumoase - Dunărea, Carpaţii", afirmă Patricia Carrasco.

Ambasada României în Chile ţine legătura cu foştii refugiaţi chilieni în ţara noastră. Ambasadorul României în Chile, Floricel Paul Mocanu, afirmă că în evidenţe există peste 200 de foşti refugiaţi chilieni absolvenţi de facultate în România, care în prezent profesează în Chile.

"Statistica oficială românească vorbeşte despre 1.700 de refugiaţi legali din Chile în România, însă discutând cu persoanele care au fost în această situaţie am aflat că, de fapt, au fost peste 4.000 de refugiaţi chilieni din România, începând cu luna septembrie a anului 1973, când a avut loc lovitura de stat. Membri de familie care nu erau persecutaţi politic s-au alăturat ulterior refugiaţilor politici propriu-zişi, aşa încât este foarte posibil ca numărul să fie mai mare de 4.000. Cea mai mare parte dintre dânşii au rămas în România, au urmat şcoli, s-au angajat şi după ce condiţiile din Chile au permis s-au întors în ţara de origine. În acest moment, cred că avem în evidenţă mai mult de 200 de absolvenţi de facultate în România, din acea perioadă. Sunt doctori, ingineri, profesori, care în acest moment profesează în Chile. Este un beneficiu al relaţiei bilaterale dictat de istorie, care ne apropie peste timp ca popoare", a declarat ambasadorul.

Preşedintele Klaus Iohannis a efectuat, sâmbătă, o vizită oficială în Chile, context în care au fost donate Muzeului Memoriei şi al Drepturilor Omului din Santiago de Chile copii ale documentelor referitoare la refugiaţii chilieni primiţi în România, după lovitura de stat din Chile din 1973. AGERPRES/(AS - editor: Andreea Rotaru, editor online: Anda Badea)

Foto: (c) FLORENTINA PEIA/AGERPRES