Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" din Sânmărtinu de Câmpie, administrată de doar doi călugări, primeşte anual zeci de mii de pelerini şi oferă o masă caldă celor ce participă duminica la Liturghie, iar acum va construi un aşezământ pentru bătrânii cu pensii foarte mici, cum sunt cele de agricultori, care nu sunt primiţi de alte aziluri din cauza veniturilor modeste pe care le au.

"Suntem doar doi oameni, dar avem o colaborare foarte bună cu credincioşii care vin aici şi mi-s de mare ajutor. Vin, mă ajută să facem masă de obşte şi dăm la creştinii care vor să mănânce câte o caserolă cu sarmale, cu pâine, cu cozonac... La Sfânta Mărie, până la 10.000 de oameni primesc mâncare de la mănăstire şi sigur că nu poţi să faci asta dacă nu ai colaboratori şi femei care să gătească. Ca să se construiască relaţiile bune între oameni, ei trebuie să lucreze laolaltă. Eu le spun ce trebuie, cum trebuie, iar ele vin şi fac. Mă ajută bărbaţi, mă ajută femei, mă mai ajută şi copiii atunci când vindem obiecte bisericeşti, cărţi. Deci aşa se face, cu oameni şi numai aşa se poate construi o societate cu relaţii bune şi trainice, cum zicem noi, o comunitate şi comuniune. Comuniunea nu se construieşte cu discursuri, nu s-a construit niciodată cu discursuri, e vorba de fapte. (...) Acum vreau să fac un azil de bătrâni care nu sunt primiţi în alte aziluri. Nu vedeţi că ţăranii ăştia săraci a noştri au pensiile de 900 de lei, cei care lucrau la colectiv? Cu 900 de lei poţi să întreţii un om, nu o lună, dar este altul care are mai mult şi aşa se formează o comunitate şi o comuniune între ei. Noi, aici, facem de mâncare la oameni în toată duminica şi la sărbători le dăm câte o masă. Am zis că dacă tot îmi aduc oamenii daruri, eu ce să fac cu ele?", a declarat, pentru AGERPRES, stareţul Teodul Libeg.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

Stareţul spune că monahismul de acum nu se mai compară cu cel din secolele trecute, fiindcă acum călugărul vine automat în contact cu oamenii din afara mănăstirii.

"Suntem doi oameni aici, nu suntem mulţi. Dar monahismul acum nu este cel din secolele primare şi este un monahism misionar, adică face misiune între oameni. Atunci se închideau porţile mănăstirii, nu intra şi nu ieşea nimeni zile întregi şi săptămâni întregi şi ani întregi şi aveau viaţa lor interioară. Acum nu-i mai aşa. Acum vii în contact cu fel de fel de oameni, biserica nu mai poate sta închisă, nu mai ai cum. Pentru că vedeţi că şi astăzi m-am dus încolo, încoace şi am rezolvat unele lucruri. Atunci nu era nevoie, ei se gospodăreau în curtea mănăstirii cum puteau", a arătat Teodul Libeg.

În fiecare an, în special la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, la mănăstirea din Sânmărtinu de Câmpie vin mii de pelerini, însă stareţul spune că timpul, dacă este drămuit corect, ajunge şi pentru rugăciune şi pentru treburile administrative.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

"Deci aşa-i făcută rânduiala, în două ceasuri termini tot (...). Nimeni nu spune nu să pierzi tot timpul cu lucruri extra călugăreşti. În primul rând, călugărul trebuie să fie omul de rugăciune. Şi apoi mai este ceva, mai este o treabă, că noi, la călugărie, la slujba de călugărie am zis aşa: că dator este călugărul ca toată ziua să spună: 'Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!'. Când alegi fasole, când lucri ceva. Chiar când faci gestiunea nu poţi, că acolo numeri banii, faci chitanţe, dar când eşti la prăşit sau la coasă, poţi zice. Aşa-i făcut timpul, noi nu mai suntem din perioada anilor '60 pentru că eu nu ştiu ce-i, dar oamenii de ştiinţă spun că s-a comprimat timpul, şi atunci dacă nu te gospodăreşti, două ore fac asta, două ore fac alta, nu îţi ajunge timpul. Eu nu îi înţeleg pe credincioşii noştri, toată ziua sunt pe Facebook sau pe telefon. Eu nu înţeleg! Deci dacă am o treabă, o fac, dar nu stau să pierd timpul. Le spun oamenilor că în timpul acela ai putea spune 'Doamne Iisuse Hristoase' sau altă rugăciune şi ai fi sfânt. Iar omul care nu se roagă se îndrăceşte", a spus stareţul.

Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" din Sânmărtinu de Câmpie se află la circa patru kilometri de centrul comunei Râciu şi are o istorie care se pierde în negura timpului.

Numele satului provine, după cum spune legenda, de la un călugăr pe nume Martin, care ar fi poposit aici în secolul IV şi a construit un loc de rugăciune şi o colibă pe malul Comlodului. Binele pe care l-a făcut acel călugăr Martin comunităţii a fost răsplătit de localnici, care au decis să numească Sânmărtin acea mică aşezare.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

În incinta mănăstirii - care cuprinde cuprinde biserica nouă, un corp de chilii, arhondaric şi câteva anexe gospodăreşti - se află şi vechea bisericuţă din lemn care poartă hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", a cărei vechime se pierde în negura timpului. Bisericuţa are o fundaţie din piatră, pereţi din bârne de brad, acoperiş din şindrilă şi are o suprafaţă de 40 de metri pătraţi.

Teodul Libeg ne-a condus în pridvorul din lemn al bisericii şi ne-a arătat tabloul Maicii Domnului cu Pruncul de deasupra uşii, încadrat de un ştergar tradiţional românesc.

Între icoanele pictate pe lemn de la intrare găsim un mic istoric al acestui lăcaş de cult din care aflăm că, deşi nu există vreun document care să îi ateste anul construirii, vechimea acestuia s-ar putea deduce din însemnările făcute în urma vizitei unor călugări francezi care au dăruit mănăstirii Moaştele Sfântului episcop Martin de Tours, un martir din secolul IV.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

Din acel istoric mai aflăm că satul a fost atestat documentar în anul 1305, iar biserica ar fi fost construită undeva la sfârşitul secolului XIII sau începutul secolului XIV, fiind ocrotită de către cnejii români Dan, Ioan, Pop, Ştefan şi Mihai, atunci când autorităţile regeşti au dorit să o distrugă.

Stareţul mănăstirii ne spune că această bisericuţă a avut de suferit de-a lungul timpului, că a fost distrusă şi a fost reconstruită în forma actuală undeva în perioada secolelor XV-XVI.

"Anumite dovezi istorice arată că în zonă a existat un loc de rugăciune imediat după răspândirea creştinismului în Transilvania şi că din acest motiv acest loc a fost denumit mănăstire încă din acele timpuri. (...) Masa altarului sau prestolul indică spre stilul creştinismului primitiv şi are o configuraţie similară cu cele descoperite în zona Dobrogei, care datează din secolele IV sau V. Iconostasul din lemn sculptat este placat cu icoane pictate pe lemn, care datează din secolele XVII-XVIII", ne-a relatat stareţul.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

Din istoricul bisericii mai aflăm că există documente în care se menţionează existenţa în acest sat a unei parohii încă înainte de anii 1500, că a fost desfiinţată în 1782, însă în anii 1800 există din nou informaţii despre această mănăstire. În 1848, biserica a fost jefuită şi a suferit distrugeri mari, reuşindu-se salvarea a 10 icoane din secolele XVII-XVIII.

Există nişte însemnări care arată că în 1902 biserica respectivă nu avea "vieţuitori", că ar fi fost pustie, că s-a restaurat în anul 1977, mănăstirea fiind reînfiinţată în 1992. Alte însemnări spun însă că biserica din lemn ar fi fost adusă aici dintr-un sat de munte, a fost refăcută în anul 1660 şi apoi restaurată în anul 1978, iar în perioada 1872 şi până în 1990 a fost administrată de parohul din satul Sânmartin.

După 1990, mănăstirea din Sânmărtinu de Câmpie a fost reînfiinţată, sub conducerea ieromonahului Teodul Libeg, piatra de temelie a bisericii de piatră fiind pusă în 1994.

Până în anul 2003, după ridicarea noii biserici, slujbele au fost ţinute în bisericuţa mică de lemn.

Foto: (c) Dorina Matiş / AGERPRES

"În biserica de jos era foarte greu să-mi desfăşoară activitatea liturgică, pentru faptul că nu aveam unde să spovedesc oamenii şi trebuia să mă duc pe la morminte. Acum vin aici, în biserică, şi spovedesc mai uşor. Îl am aici pe părinte, care e diacon, deci munca e împărţită şi el îşi face treaba lui aici, în faţa altarului, eu îmi fac treaba mea acolo, în altar. Am 50-100 de oameni în toată duminică care vin la spovedit, şi vin de pe sate, de la Târgu Mureş, de la Cluj", a declarat Teodul Libeg.

Cei care vin la Râciu pentru a merge la mănăstirea din satul Sânmărtinu de Câmpie sunt uimiţi să afle că în această comună s-a născut cărturarul Gheorghe Şincai, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, cel care a elaborat, alături de Samuil Micu, prima gramatică tipărită a limbii române, "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae", în 1780.

De numele lui Şincai se mai leagă înfiinţarea a peste 300 de şcoli confesionale greco-catolice, lucrarea 'Hronica românilor şi a mai multor neamuri', realizată cu câţiva ani înainte de a muri. De asemenea, în scopuri didactice a tradus şi a elaborat manualele şcolare de bază, cum sunt Abecedarul, Gramatica, Aritmetica şi Catehismul, în care a adaptat şi a creat terminologia necesară înţelegerii acestora de către elevi. AGERPRES/(A - autor: Dorina Matiş, editor: George Onea, editor online: Adrian Dădârlat)