"Să vezi este o comoară, dar să şi arăţi altora ceea ce vezi este o comoară şi mai mare", este crezul lui Potozky László, directorul Fundaţiei pentru Parteneriat din Miercurea-Ciuc şi un fotograf de natură îndrăgostit de lumea vietăţilor, pe care o consideră mai bună şi mai dreaptă decât societatea umană.

O discuţie cu Potozky László despre pasiunile sale e o bucurie continuă, pentru că te molipseşte cu entuziasmul său, cu emoţia pe care o transmite când povesteşte despre momentele când a surprins cadre incredibile, care i-au atins inima.

Potozky László, directorul Fundaţiei pentru Parteneriat din Miercurea-Ciuc şi fotograf de natură

Fotografie realizată de Veres Nandor

Pasiunea pentru natură o are din copilărie, atunci când, după cum i-a povestit mama sa, mângâia firele de iarbă care abia creşteau sau îşi umplea buzunarul cu libelule, fără să ştie atunci că le face rău.

Mai târziu, a făcut studii în domeniu, a fost profesor de biologie, are un master în managementul ariilor protejate, iar de aproape 25 ani conduce Fundaţia pentru Parteneriat din Miercurea-Ciuc, una dintre cele mai mari finanţatoare a proiectelor de mediu din România.

Datorită muncii sale în domeniul protecţiei mediului a ajuns să îşi descopere două mari hobby-uri, care îi aduc foarte multă bucurie: fotografia de natură şi ornitologia.

Potozky László povesteşte că, având oportunitatea nemaipomenită de a finanţa proiecte de conservare a naturii în toată ţara, în toate parcurile naţionale sau în arii naturale, mai mari sau mai mici, trebuia să meargă şi să monitorizeze avansul acestor proiecte.

A cunoscut, astfel, oameni care nutreau aceleaşi sentimente ca şi el legate de protecţia naturii şi care i-au transmis entuziasmul, dar şi cunoştinţele lor. Şi, după o vreme, a simţit că trebuie să împărtăşească cu ceilalţi frumuseţile naturii, dar şi entuziasmul şi bucuria pe care le simţea când era în mijlocul ei.

Mărturiseşte că, la început, făcea doar "clickuri", adică apăsa pe butonul aparatului de fotografiat şi se mira că fotografia realizată nu reda nici pe departe ceea ce văzuse cu ochiul liber.

Aşa că a început să studieze, să se informeze, să investească şi în aparatură, iar fotografiile au început să fie de mai bună calitate.

Pe măsură ce acestea erau tot mai frumoase, prietenii, familia, cunoştinţele l-au încurajat să le arate şi celor din jur şi aşa a început să le posteze în social media. Odată cu dragostea pentru fotografie s-a născut şi cea pentru ornitologie, tot datorită social media cunoscându-l pe mentorul său, dr. Szabo József, unul dintre cei mai vechi ornitologi din România.

"Am avut un mentor foarte bun, prietenul meu cel bun, dr. Szabo József, el e mentorul meu în ale păsărilor, dânsul fiind unul dintre cei mai vechi ornitologi din România, el făcea deja ornitologie în anii 60 când cred că erau doar o mână de oameni care făceau treaba asta şi el m-a influenţat mult", povesteşte Potozky László.

Momentul zero, când a decis că principala sa temă, ca fotograf de natură, vor fi păsările, a fost atunci când, văzând pe pagina de Facebook a dr. Szabo o poză extraordinară cu pescăraşul albastru, realizată la refugiul păsărilor de la Sânpaul, i-a scris un comentariu în care îi spunea că visul său este să reuşească să realizeze şi el, cândva, o astfel de fotografie.

Iar experimentatul ornitolog s-a oferit să îl ajute, chiar dacă nu se cunoaşteau personal şi, astfel, fotograful din Miercurea-Ciuc a realizat primele sale fotografii reuşite cu pescăraşul albastru, marea sa iubire, iar între cei doi iubitori de natură s-a născut o prietenie deosebită.

"Mi-a răspuns (dr. Szabo - n.r.), încă nici nu îl ştiam personal, decât doar de pe Facebook şi mi-a zis: pot să vă ajut, cumva? Păi, cum puteţi să mă ajutaţi? Cum am făcut eu fotografia, vă ajut şi pe dumneavoastră să faceţi fotografia la fel. Şi aşa a fost. Peste câteva zile aveam primele mele fotografii cu pescăraşul şi acel moment a declanşat în mine dragostea eternă pentru a observa şi a fotografia păsări", mărturiseşte Potozky László.

De-a lungul anilor, şi-a dezvoltat tehnica fotografică şi a acumulat tot mai multe cunoştinţe de ornitologie, fiind extrem de bucuros când oamenii îi trimiteau fotografii cu păsări şi îl rugau să le spună despre ce specie e vorba.

Povesteşte că fotografierea speciilor de păsări nu e atât de uşoară pe cât pare, mai ales dacă vrei să fotografiezi o specie mai specială, care apare doar în perioada de migraţie sau se regăseşte într-un număr mic. Aşa că trebuie să studiezi biologia, etologia, să afli unde şi când găseşti respectiva specie, ce comportament are, ce camuflaj să foloseşti.

Şi punctează că ţine foarte mult la etica fotografilor de natură, aceea de a deranja cât mai puţin posibil specia pe care o fotografiază.

Potozky László are câteva locuri preferate unde merge să fotografieze, unul este refugiul păsărilor de la Sânpaul, o arie naturală din Harghita unde poposesc diferitele specii de păsări în timpul migraţiei şi unde fotografii de natură pot avea, câteodată, şi surpriza de a surprinde exemplare neobişnuite pentru acest judeţ, cum s-a întâmplat, de exemplu, acum câţiva ani şi cu pelicanul comun.

La Sânpaul, László merge cel puţin o dată pe săptămână, în anumite perioade chiar plecând cu noaptea în cap, pentru a se reîntoarce la ora 9,00 la locul de muncă.

Un alt loc situat "la acelaşi nivel de dragoste ca şi Sânpaul" pentru fotograful din Miercurea-Ciuc este Dobrogea.

"Nu spun Delta, spun Dobrogea. Intru din ce în ce mai puţin în Deltă, care, deşi e mirifică, mă doare din ce în ce mai mult ce văd când intru acolo, aşa că prefer, în ultima vreme, tot mai mult zona uscată a Dobrogei, zona Vadu, Techirghiol, Sitorman, Măcin, care sunt zone absolut excepţionale din punct de vedere al observării păsărilor", ne dezvăluie Potozky László.

De asemenea, merge foarte des pe un drum agricol, între Miercurea-Ciuc şi localitatea Frumoasa, unde toamna şi iarna fotografiază răpitoare, spre exemplu specii de şorecari şi de ereţi, dar şi vulpi sau chiar pisică sălbatică, şi un alt loc preferat, unde merge cel puţin o dată pe an, este Parcul Naţional Hortobagy din Ungaria.

De 15 ani, de când această pasiune a intrat în viaţa sa şi i-a făcut-o mai frumoasă, fotograful din Miercurea-Ciuc a petrecut mii de ore în natură, cu aparatul de fotografiat la ochi, atât în ţară, cât şi în parcurile naturale din străinătate, unde ajunge datorită meseriei sale.

Pentru cadre foarte bune sau pentru a reuşi să surprindă o anumită specie stă ore întregi în apă, la temperaturi mici, sau în zăpadă până la brâu, ca într-un frigider.

Şi când îl întreb dacă merită, răspunde fără să clipească: "Absolut! Dacă observi păsări rare sau dacă prinzi un dans nupţial la crocodei, de exemplu, vii acasă zburdând de fericire. (...) Sau când am fotografiat cocoşul de munte şi stăteam cu orele în zăpadă mare, ca într-un frigider, îngheţat bocnă, nu a contat nimic, eram cel mai fericit om din lume".

Şi povesteşte că nu există bucurie mai mare decât atunci când vezi pe viu un spectacol pus în scenă de mii de lăcustari, care vin să îşi hrănească puii şi pe care stai ore întregi să îi priveşti, după ce ai tras câteva sute de cadre şi decizi, apoi, să pui aparatul jos şi să îţi umpli inima cu acele imagini.

Fotografiile realizate de el creează emoţie, iar păsările sau mamiferele surprinse par că au ceva de transmis, lucru pe care îl remarcă şi urmăritorii săi, în social media.

"Fotografiile tale sunt atât de bune, încât par ireale! Continuă să ne bucuri ochii şi sufletul!", i-a transmis o femeie, pe Facebook, la o fotografie în care e surprins un stârc de cireadă.

Despre cum face să transmită emoţie prin fotografiile sale, spune că, de fapt, în ele se regăseşte dragostea sa pentru acele fiinţe şi că, de fiecare dată, încearcă să surprindă minunea pe care o trăieşte în acel moment.

"Cred că în fotografiile mele, oarecum, se regăseşte dragostea pe care o simt eu pentru acele fiinţe. Şi când spun asta nu exagerez deloc, pentru că, dacă văd vreo interacţiune frumoasă între specii sau intraspecie, pot spune că îmi dau lacrimile, e un fel de catharsis şi mă simt cel mai fericit om de pe lume în momentul respectiv. Şi asta încerc să captez, ceea ce mă face să mă minunez, efectiv. Minunea aceea, care se desfăşoară în faţa ochilor mei, când reuşesc s-o imortalizez, pot simţi că zbor, că planez undeva deasupra şi mă face să uit de toate cele apăsătoare", este confesiunea lui Potozky László.

Spune că momentele trăite în natură, când surprinde cadre emoţionante, sunt cel mai bun panaceu, care l-au scăpat de burnout-ul la locul de muncă şi l-au ajutat să meargă mai departe, într-o lume în care se întâmplă, din păcate, şi foarte multe lucruri negative.

"Societatea globală, societatea la nivel local, toate au devenit oarecum haotice, avem războaie, avem pandemii, sistemul de valori este oarecum dat peste cap, de fapt majoritatea lucrurilor sunt cam în negru, dar timpul petrecut în natură mă ajută pe mine să am licărirea aceea de speranţă, care mă poartă mai departe şi mă ajută să nu-mi sechestreze gândurile la faptul că poate fi mai rău. Nu zic că nu mă afectează profund când se întâmplă ceva mai rău, dar dragostea de natură şi fotografierea acesteia mă ajută să trăiesc clipa. Şi asta a devenit filosofia mea de bază, trăiesc pentru ziua de azi, trăiesc pentru ce-mi aduce frumos ziua de azi şi asta-mi (fotografia - n.r.) aduce tot frumosul din lume", explică Potozky László.

El recunoaşte că sunt şi foarte multe lucruri care îl dor în natură, deşeurile pe care le vede aruncate, arderile de mirişti, care ucid sute de vietăţi, ariile protejate distruse cu bună ştiinţă, legile din domeniul protecţiei mediului, care nu sunt respectate, sau distrugerile "fără noimă", dând exemplul unui stejar secular, aflat în apropiere de Sânpaul, în scorbura căruia un cioban a făcut foc, pentru a-şi frige slănina, şi care a căzut la scurt timp.

În ultimii ani, pe măsură ce fotografiile sale au devenit tot mai apreciate, a început să participe la concursuri de profil, mai întâi la unele de mai mică anvergură, după care a ajuns să se înscrie la cele mai prestigioase competiţii din lume, cum ar fi "Bird Photographer of the Year", "Wildlife Photographer of the Year", "Natural Photographer of the Year" sau la una dintre cele mai vechi competiţii fotografice din Europa, cu o istorie de 35 de ani, "Fotograful de natură al anului", de la Budapesta.

Anul 2022 a fost cel mai bun din acest punct de vedere şi a obţinut cele mai bune rezultate, de la începutul carierei.

O fotografie cu un pui de cucuvea, puţin zburlit şi cu un chip morocănos, ascuns sub o placă de azbest, într-o casă părăsită din zona Sânpaul, pe care a denumit-o "Gonzo", întrucât l-a dus cu gândul la personajul din Muppets Show, a câştigat medalia de argint la "Bird Photographer of the Year", categoria păsări urbane.

Bucuria a fost foarte mare, întrucât este vorba de, probabil, cel mai mare concurs de fotografie de păsări din lume, la care în 2022 au participat fotografi din 115 ţări, cu zeci de mii de fotografii.

La puţin timp, la concursul de la Budapesta s-a impus la categoria "comportamentul păsărilor", cu un extraordinar cadru care surprinde lupta dintre doi masculi de pupăză, care încercau să câştige atenţia unei femele, fotografie realizată în Dobrogea.

De asemenea, la aceeaşi competiţie a câştigat locul trei şi la categoria ''peisaje'', cu un cadru surprins într-o dimineaţă, între Sândominic şi Izvorul Mureşului, când un versant era acoperit de brumă, iar cel din faţa lui era pictat în culori de toamnă.

Dacă îl întreb dacă are cadre preferate, mi le enumeră pe cele premiate recent, dar şi pe Zorba-Codalbul, o fotografie realizată în Parcul Naţional Hortobagy din Ungaria, în care un codalb pare că execută nişte graţioase mişcări de dans.

Şi mărturiseşte că îşi doreşte mult să fotografieze un mătăsar, "o pasăre de o frumuseţe absolut specială", dar şi că ar putea trăi jumătate de an cu bucuria de a surprinde în cadre un râs, mamiferul atât de discret, pe care unii fotografi îl caută ani întregi.

În cei 15 ani de când a devenit fotograf de natură, Potozky László spune că a crescut şi mai mult iubirea pe care o simte pentru toate vietăţile care ne înconjoară, dar şi că i s-a întărit credinţa că oamenii nu sunt mai presus de celelalte vieţuitoare.

"În primul rând, a crescut şi mai mult dragostea şi iubirea pe care o simt faţă de toate vietăţile care ne înconjoară. (...) Am învăţat de la ele multă umilinţă, am avut eu gândul acesta de foarte mult timp în minte, dar pe mine m-au învăţat să le consider egalul nostru, să cred că nu avem voie să ne considerăm cu privilegii, de fapt supra privilegiaţi în comparaţie cu celelalte vietăţi cu care împărţim Planeta. Fiindcă nu este doar o vorbă goală faptul că depindem foarte mult de ele, chiar depindem .... şi dacă n-avem grijă de ele înseamnă că n-avem grijă nici de noi. Ce-i drept, nu mi-e jenă să spun că, în principiu, mi-au devenit mai dragi vieţuitoarele ca, în general, oamenii. Nu spun că n-am foarte mulţi oameni care mi-s foarte dragi şi la care ţin enorm, dar mă refer la societate în general. Deci, 'societatea' vieţuitoarelor mi-e mai dragă decât societatea umană, fiindcă este mult mai bună, mult mai dreaptă, mult mai corectă", afirmă Potozky László.

În prezent, fotograful din Miercurea-Ciuc are în pregătire un album fotografic, cu cele mai bune imagini surprinse în Harghita, inspirat fiind de colegul şi prietenul său, Dan Dinu, care a realizat albumul "România sălbatică".

Până atunci, continuă să îşi urmeze visul, să îşi petreacă mare parte din timpul liber în natură, printre vietăţile pe care le iubeşte atât de mult şi, chiar dacă e tânăr, aşteaptă să iasă la pensie, pentru ca să facă aceste pasiuni "cu normă întreagă".

Celor care îi urmăresc fotografiile le transmite să deschidă ochii şi să admire frumuseţile naturii, pentru că doar aşa le pot cunoaşte şi, apoi, proteja.

"Crezul meu este: Să vezi este o comoară, dar să arăţi şi altora ceea ce vezi reprezintă o comoară şi mai mare. Şi sper să contribui şi eu prin ceea ce fac la asta, fiindcă îmi place să le transmit oamenilor să încerce să vadă, să observe, să deschidă ochii la ceea ce ne înconjoară. În interacţiunea mea cu oamenii, majoritatea de foarte bună credinţă, recunosc că trec prin viaţă fără să vadă pe îndelete ceea ce ne înconjoară. Eu cred că dacă umblăm cu ochii deschişi şi vedem frumuseţea care ne înconjoară, atunci ajungem să o şi cunoaştem. Dacă ajungem să o cunoaştem, poate reuşim să o şi protejăm. Asta este ceea ce încerc să transmit prin ceea ce fac şi acesta este crezul meu de bază", îşi încheie pledoaria Potozky László. AGERPRES/ (A, AS - autor: Gina Ştefan, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Simona Aruştei)