Fenomenul pierderilor de populaţie, semnalat de Institutul Naţional de Statistică în urma rezultatelor preliminare ale recensământului din România, se încadrează în tendinţa declinului demografic european, dar trebuie raportat şi la cauze specifice, precum politicile de răspuns date de clasa guvernantă la crizele provocate de tranziţie şi la cerinţele Occidentului, afirmă academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie "Dimitrie Gusti" al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES.

Potrivit profesorului Bădescu, pierderea de populaţie reprezintă una dintre provocările persistente ale modernităţii de tip european, însă este un fenomen încă slab cercetat.

"Ipoteza mea este că fenomenul acesta, în partea lui comună pentru toate ţările care se confruntă cu aşa ceva, este un efect indus de slăbirea conjugată a ordinii etnocentrice şi cristocentrice a societăţilor moderne", explică profesorul Ilie Bădescu.

Directorul Institutului de Sociologie mai vorbeşte despre "iarna demografică", despre "depresia socială", despre modul de raportare a omului modern la suferinţă, la bunăstarea materială, la dăinuire sau la opţiunea cuplurilor pentru ne-naşterea de prunci, principala cauză a declinului unei comunităţi.

AGERPRES: Domnule Ilie Bădescu, Institutul Naţional de Statistică a comunicat zilele acestea datele preliminare ale recensământului din 2021. Alarmante sunt cele referitoare la pierderile de populaţie. În Dolj, de exemplu, aceste pierderi ating 61.000 de persoane pentru intervalul dintre cele două recensăminte (2011-2021), adică circa 10% din populaţia judeţului, iar în Bucureşti cifra absolută este şi mai mare. Cum s-ar denumi acest fenomen şi ce explicaţie i s-ar putea găsi?

Ilie Bădescu: S-ar cuveni să facem mai întâi două precizări. Prima: nu ne vom referi, în discuţia noastră, la aspectele metodologice ale recensământului (comunicatul însuşi este zgârcit la această secţiune, deşi există în raport). Propun să restrângem discuţia doar asupra fenomenului real al pierderii de populaţie şi asupra cauzelor sale (chiar dacă suspectăm o subreprezentare în privinţa ponderii acestuia). A doua precizare: toată Europa pierde populaţie. Deci există ceva comun în privinţa cauzelor care provoacă asemenea pierderi şi ceva cu totul specific Estului şi chiar fiecărei ţări în parte. Demograful american Steven Mosher a avertizat asupra gravităţii acestui fenomen general. "Toată Europa, din Irlanda în Vest până în Rusia în Est'', precizează el, ''îmbătrâneşte şi moare". Acelaşi demograf vine şi cu un fel de profeţie sumbră: "lumea stearpă de mâine este deja evidentă în Europa stearpă de azi", ceea ce conferă o acuitate tragică cunoscutului avertisment că o comunitate nu piere prin moartea de bătrâneţe, ci prin ne-naştere de prunci.

România toată pierde populaţie, iar acest fenomen se încadrează, precum am precizat, în tendinţa declinului demografic european. E drept că, faţă de ţările vestice, acest declin demografic în România trebuie raportat deopotrivă la cauzele comune şi la cele distincte, adică specifice doar Estului şi, în particular, României. Iar cauzele distincte sunt, de fapt, cele apăsătoare şi atribuibile politicilor de răspuns ale clasei politice la crizele provocate de tranziţie. Întreaga preocupare a elitei guvernante de la noi a fost una de rapidă adaptare la noua conjunctură şi la cerinţele Occidentului lipsindu-i aproape total energia creatoare reclamată de rezolvarea reală şi în termeni proprii (în interesele şi beneficiul poporului român) a problemelor care au survenit pe fondul unei tranziţii extrem de complexe şi contradictorii.

Chestiunea a fost şi a rămas deopotrivă complicată şi confuză încât integrarea în noul sistem croit în laboratoarele Vestului seamănă adesea cu un tip de "război asimetric". Cu aceste precizări vom sesiza din startul discuţiei noastre că pierderea de populaţie rămâne încă un fenomen slab cercetat, deşi continuă să fie una dintre provocările persistente ale modernităţii de tip european (extinsă la toate ţările care au adoptat modelul civilizaţional european). Ipoteza mea este că fenomenul acesta, în partea lui comună pentru toate ţările care se confruntă cu aşa ceva, este un efect indus de slăbirea conjugată a ordinii etnocentrice şi cristocentrice a societăţilor moderne.

Până în secolul XX, etnocentrismul (adoptarea propriului popor şi a teritoriului naţional ca centru de gravitaţie şi ca spaţiu de mobilitate socio-profesională şi teritorială) era trăsătura dominantă a omului de pe orice meridian. Individul, chiar şi cel mai întreprinzător, îşi lega destinul şi deci şansele de propriul popor şi de teritoriul stăpânit de acesta (de spaţiul naţional). Creştinismul a oferit comunităţilor de orice fel şi de orice mărime o unitate universală fără a le disloca centrul etnospiritual propriu. A fost, altfel spus, o restitutio in integrum a fiinţei umane în exprimările ei individuale şi colective. (...) Perioada modernă a subminat sistematic acest tip de ordine prin secularizare şi prin internaţionalizarea, adesea antinaţională, a vieţii economice şi politice, astfel că etnocentrismul a fost slăbit şi, concomitent (prin secularizare), a fost grav afectată şi organizarea cristocentrică (adică unitatea interioară a omului cu Dumnezeu).

Forţele care-l pot menţine pe om "acasă" au slăbit considerabil. Atracţia şi deci motivaţia pentru întărirea şi sănătatea familiei şi a comunităţii de apartenenţă, în calitatea lor de corpuri demografice sănătoase, au slăbit şi, pe un asemenea fond, a survenit un sentiment de nesiguranţă în faţa vieţii şi o frică de viitor care au generat o înclinaţie maladivă, pe care am denumit-o sterpie opţională, adică predispoziţia cuplului spre refuzul naşterii de prunci. Această degenerescenţă a corpului demografic este una dintre cauzele declinului, a "pierderii de populaţie" (ca fenomen general european şi chiar mai amplu), care poate degenera chiar în "moarte demografică", adică poate să conducă la stingerea unor comunităţi întregi, aşa cum constatăm în cazul "satelor care mor".

AGERPRES: Mai precis, cum anume au condus aceste schimbări la fenomenul pe care-l discutăm, al pierderii de populaţie?

Ilie Bădescu: Fenomenul devine mai clar când îl raportăm la transformarea filosofiei sociale şi deci a structurii motivaţionale a actorilor sociali aflaţi pe scena vieţii. Ce constatăm? Atractul sterpiei opţionale la nivelul cuplurilor şi căutarea locurilor care facilitează accesul la bunăstare materială, în detrimentul dăinuirii corpului genealogic (a neamului), au devenit forţele dominante ale orientării individuale şi colective. Fenomenul este vizibil în toată Europa şi nu numai. Estul, însă, a căzut mult mai adânc fiindcă, după surparea comunismului, popoarele Estului au optat pentru întoarcerea în cealaltă captivitate, aceea a "noului Egipt", care este Occidentul consumerist. Însă o atare orientare împinsă la extrem, adică ridicată la rang de principiu îndrumător şi de opţiune totalitară, este una de tip idolatru.

Consumerismul este o idolatrie, fiindcă înrobeşte omul şi sufleteşte, nu doar trupeşte. Tot Estul a intrat în capcana "bunăstării", periclitându-şi astfel vocaţia "dăinuirii" şi a unei noi restaurări. Opţiunea aceasta a fost într-o măsură semnificativă şi rodul chemării amăgitoare a sirenelor Occidentului viclean şi al nepriceperii celor ce şi-au asumat rolul dificil al conducerii corabiei. Elitele Estului au adeverit că dintre cei ce se perindă la cârma corabiei lipseşte "vicleanul" Ulysse, cel ce a ştiut să reziste la toate capcanele călătoriei de întoarcere. Estului postcomunist i-a lipsit Ulysse şi astfel luptătorii rătăcesc încă pe marea învolburată a unei istorii ceţoase.

Concomitent cu aceste mutaţii spirituale şi cu angoasa unei "călătorii" spre un orizont neguros s-a produs un declin alarmant al fertilităţii şi o migraţie devastatoare care au condus la ceea ce este fenomenul "golirii stupului". Stupul există, dar albinele lucrătoare s-au rărit, l-au părăsit. Aşa arată multe dintre satele care mor, cum le denumise Dimitrie Gusti în cercetările interbelice.

AGERPRES: Vorbiţi despre efectul pe care-l are slăbirea organizării cristocentrice, cum aţi denumit-o dumneavoastră, asupra declinului demografic şi deci al pierderilor de populaţie la scara unei ţări şi a Europei însăşi, ceea ce face ca acest fenomen să nu fie deloc ceva simplu de desluşit, deşi există o tendinţă în acest sens.

Ilie Bădescu: Fenomenul este legat de modul în care omul concepe izbăvirea şi prevenirea suferinţei de orice fel. În cadrul ordinii teocentrice omul proiectează salvarea şi deci ferirea de orice rău în cer, adică în relaţia permanentă cu Dumnezeu. Omul creştin concepe viaţa pe pământ ca pe o călătorie împreună cu cei de un neam (o familie, o apartenenţă etc.) spre ţinta finală care este deplina mântuire în cer. Ţinta şi deci momentul izbăvitor sunt, ca atare, concepute în strânsă legătură cu păstrarea legăturii cu Dumnezeu şi deci în prevenirea rupturii dintre cele de pe pământ şi cele din cer. Modernii au rupt această legătură. Între salvarea în cer şi deci în Hristos şi cea amăgitoare de pe pământ, europenii moderni au ales varianta a doua. În termenii noului limbaj: între welfare şi welbeing (bunăstarea materială şi bunăstarea sufletească) modernii au ales prima variantă în detrimentul celei de-a doua.

Proiectarea fericirii în cele materiale a generat noul egoism istoric care a devenit duşmanul chiar al progeniturii: bunăstarea materială cântăreşte la omul modern mai mult decât imperativul dăinuirii şi deci decât bucuria naşterii de prunci. (...) Au preferat sclavia de tip nou (robia sufletului) şi varianta pribegiei ca preţ al pâinii, o nouă captivitate. Toate acestea conduc finalmente la efectul dramatic numit "pierdere" a populaţiei. Dar fenomenul este general european şi, în mod paradoxal, se universalizează, e drept că, deocamdată, în defavoarea verigii celei mai vulnerabile: copiii. Pierderea provine în mare parte din declinul progeniei şi deci din opţiunea spre sterpie, cum am precizat. De aici ponderea uriaşă indusă de opţiunea aborţionistă: pruncuciderea în pântece, noua barbarie a omului modern. Combinarea tuturor acestor factori = pierdere de populaţie.

AGERPRES: V-aş propune să ne întoarcem la cifre. Ce s-ar putea spune în legătură cu semnificaţia acestor cifre prin care se poate evalua ponderea totală şi diferenţiată a pierderii de populaţie în decursul ultimului interval intercenzitar (2011-2021)?

Ilie Bădescu: Ca să înţelegem chestiunea mai din adânc, este important să plasăm pierderile de populaţie în orizontul timpului social sau, mai riguros, etnosocial. Spre deosebire de timpul cronologic, care este a-calitativ, egal cu sine în fiecare dintre secundele care-i ritmează cadenţa, timpul social este timp calitativ, creşte sau descreşte, este înfloritor sau, dimpotrivă, recesiv, degenerativ, urcă (ascendent) sau coboară (descendent), întinereşte sau îmbătrâneşte etc.

În timpul social, procesele demografice aduc creşteri sau descreşteri, sporire sau deficit, pierdere. Timpul social într-una din faţetele sale, cea demografică, are şi greutate şi calitate, pierde sau câştigă în greutate şi deci în putere, în intensitate şi deci în valoare. Putem vorbi despre o ascensiune a timpului demografic sau despre un declin, adică despre creşteri sau pierderi de populaţie.

Calitativ vorbind, minutul demografic este diferit de la o societate la alta. Altfel spus, are greutate specifică diferită, "lungime" diferită şi semn diferit. Minutul demografic al judeţului Ilfov, de pildă, nu este egal cu minutul demografic al judeţului Dolj şi aşa mai departe. Şi concluziile recensământului atestă dramatic lucrul acesta. Ce face fiecare comunitate cu minutul ei se poate măsura. Dacă ţinem seama că timpul înseamnă bogăţie în sens larg (time is money, a spus primul mare capitalist modern, americanul universal, Benjamin Franklin), vom înţelege că pentru unele judeţe minutul sporeşte bogăţia demografică, pentru altele o diminuează. Pentru unele judeţe, minutul este posomorât, aduce declin, pierdere demografică, pentru altele aduce înflorire, creştere demografică. Cu fiecare minut, România socială este, în unele judeţe, mai bogată socio-demografic, în altele mai săracă.

În plus, nici bogăţia nici sărăcia nu au acelaşi dinamism pe minut. Pentru a sesiza calitatea şi deci puterea timpului demografic al României din ultimii 10 ani, putem redesena, pe baza comparaţiei recensămintelor, tabloul etnodemografic românesc cu titlul "România la minut". Cum arată România demografică la minut când e privită la scara celor 10 ani intercenzitari, de la ultimul recensământ (2011) la recensământul din 2021? Prima vedere este alarmantă. Tot la 5 minute, România a avut, în medie, 1 persoană mai puţin în decursul ultimului interval intercenzitar. În acelaşi interval, în Dolj, la fiecare 2 minute populaţia a pierdut 1 persoană. Timpul demografic al României, ca să revenim la acest exemplu, nu este egal cu timpul demografic al Doljului decât dacă admitem că 2 minute doljene sunt egale cu 5 minute demografice la scara României. E drept că, în ambele situaţii, timpul are sens descrescător, este un timp demografic degenerativ, recesiv, posomorât. Comparaţia cu alte judeţe este adeveritoare.

Pe durata ultimului interval intercenzitar, de pildă, Bucureştiul a pierdut la fiecare minut circa 2 persoane, în vreme ce judeţul Ilfov a câştigat în medie pe minut aproape 2 persoane. Deşi, în timpul circumstanţial, 1 minut în Bucureşti este egal cu 1 minut în Ilfov, în timpul social, nu mai sunt egale, fiindcă nu putem spune că -2 = +2. Minutele egale, în timpul măsurat cronologic şi deci matematic, sunt inegale în timpul social. Aceleaşi minute. În timpul cronologic strict, 1 minut este egal întotdeauna cu 1 minut. În timpul social, însă, 1 minut dintr-un loc poate fi egal cu 2, 3 şi mai multe minute în alt loc. Şase ore din munca muncitorului român sunt egale cu 1 oră din munca muncitorului neamţ. Când plătesc factura la curent, un român şi un neamţ descoperă că şase ore ale românului sunt egale cu o oră a germanului. Altfel spus, pentru a plăti 100 kWh, un român munceşte 6 ore şi un german 1 oră. Cum e cu putinţă? Prin interferenţa timpilor economici la cele două popoare. Am denumit acest fenomen efect de interferenţă a timpilor sau cu un termen compus, hipercronie, adică accentuare a efectelor dinamicii temporale în locurile şi perioadele de interferenţă a timpilor diferiţi (aşa-numitele interferenţe de modele temporale, psiho-socio-spirituale).

AGERPRES: Deci e vorba de efectele timpului calitativ asupra societăţii în zona cărora s-ar înscrie şi depopularea?

Ilie Bădescu: Aşa este. Timpul social şi cu atât mai mult timpul cultural, în genere, spiritual, induc efecte diferite înlăuntrul aceluiaşi timp circumstanţial. Distincţia aceasta aparţine unui scriitor şi filosof al culturii uitat, din păcate. Este vorba de Paul Anghel, creatorul romanului geopolitic sud-est european şi al unei noi metode de istorie a literaturilor, metoda modelelor temporale. În studiile mele dedicate timpului european şi maladiilor sale am lansat ipoteza că timpul social are efecte diferite acolo unde se produc interferenţe temporale. Teoria este mai veche, dar termenul este introdus pentru a aduce la unitate conceptuală contribuţiile foarte diferite la clarificarea aceluiaşi fenomen, efectele timpului calitativ şi a accelerării ritmurilor temporale (fenomenul denumit "furtuna timpului") asupra vieţii individuale şi colective.

În mod obişnuit, timpul are doar înţeles cantitativ şi se măsoară, precum ştim, prin măsurători orare sau cronologice. De îndată ce ţinem seama de trăsătura calitativă a timpului, vom sesiza că efectele sale sunt diferite înlăuntrul aceleiaşi unităţi orare, în genere, cronologice (minut, oră, zi, săptămână, epocă etc.). Teoreticienii formelor fără fond au sesizat că interferenţa timpului modern cu timpul social tradiţional induce un efect negativ: scade substanţa spirituală acolo unde s-au produs asemenea interferenţe (când ar trebui să o sporească). Apar formele fără fond. Am denumit acest efect hipercronie, adică accentuare (agravare) a efectului (pozitiv sau negativ) al temporalităţii asupra dinamicii vieţii. Asemenea efecte se intensifică ori de câte ori se produc interferenţe ale timpilor calitativ diferiţi.

Momentul de după 1989 este unul de hipercronie de mare intensitate. Interferenţa timpului occidental postindustrial, a timpului erei informaţionale, cu timpul erei industriale răsăritene, a provocat o extraordinară hipercronie, un efect de dramatică desubstanţializare a economiei şi a culturii instituţionale în Est, ceea ce analiştii au denumit "vid de putere". Această dezputernicire în cascadă este efectul hipercroniei şi aduce inclusiv o masivă pierdere de populaţie. Aceasta se explică în mare măsură prin deficitul de ordine şi excesul formal de birocraţie şi arbitrariu legislativ. Un studiu comparativ arată că într-o perioadă foarte scurtă au fost adoptate în România epocii de tranziţie zeci de mii de acte şi reglementări juridice. Un exemplu de hipercronie indusă de interferenţa timpilor calitativi distincţi este amestecul funcţiilor sectoriale, ale sectorului intelighenţiei cu cel legislativ, politic etc. Privatizarea estică s-a derulat şi ea sub semnul hipercroniei, nu al logicii economice curate. Boicotul natalităţii şi migraţia de mare scară sunt cele două efecte ale hipercroniei acestui început de mileniu. Furtuna timpului a indus efecte devastatoare şi fenomene de îngheţ social, ceea ce ne permite să vorbim despre intrarea României într-o iarnă demografică pe o durată impredictibilă sau foarte greu predictibilă.

AGERPRES: "Depopulare", "iarnă demografică", "îngheţ demografic" sunt termeni pe care îi auzim tot mai des... De ce ar trebui să fie îngrijorător acest fenomen european şi pentru cine trebuie să fie un semnal de alarmă?

Ilie Bădescu: Iarna demografică este o sintagmă lansată în studiile socio-demografice pentru a defini scăderea pe termen lung (ultimii 50 de ani) a ratei fertilităţii, la scară continentală, sub nivelul "ratei de înlocuire" (de 2,1 copii la o femeie) ceea ce provoacă o distorsiune a raportului tineri-bătrâni, o contracţie a sistemului de securitate socială şi de asistenţă medicală, agravate toate de un declin al cheltuielilor în segmentul celor vârstnici. Pe cale de consecinţă, generaţia activă tot mai redusă va fi pur şi simplu schilodită de apăsarea taxelor necesare pentru întreţinerea părinţilor, precum subliniază Kathryn Joyce, prefaţatoarea unui film documentar chiar cu titlul "Iarna demografică" ("The Demographic Winter"). Filmul menţionat este sugestiv pentru fenomenul "depresiei sociale" care este trăsătura dominantă a acestui anotimp social, denumit iarnă demografică şi vine cu o imagine teribilă: "bunici abandonaţi, neîngrijiţi şi singuri pe străzile Europei pe măsură ce legăturile dintre generaţii sunt spulberate; o potenţială pustiire a ţărilor mici, precum ar fi Letonia, şi o depresie la nivel mondial".

Desigur că fenomenul iernii demografice înseamnă mai mult şi este mai grav decât declinul calităţii vieţii şi tocmai acest aspect este cel care alarmează deopotrivă guvernele şi segmentele lucide ale elitelor europene frământate totuşi de soarta şi destinul propriilor popoare. Rata totală a fertilităţii la scara popoarelor europene se situează undeva în jurul unei medii de 1,4 la o femeie fertilă încât cele 728 de milioane vor coborî la doar 557 milioane de europeni în 2050, după cum atrage atenţia demograful Steven Mosher. (...) Papa Ioan Paul al II-lea vorbea despre "tragedia cuplurilor europene fără copii". În termeni demografici "Europa se stinge", avertiza Jacques Chirac din calitatea pe care-o deţinea la pupitrul de comandă al Franţei.

Prin urmare, în primejdie este fondul biologic pe care este aşezată civilizaţia de tip european. Nu voi adăuga latura cealaltă, aceea a depresiei spirituale, la care m-am referit şi care este latura cea mai gravă pentru că se constituie şi acţionează în chip ascuns ca factor colapsogen. Altminteri spus, ca orice primejdie ascunsă şi aceasta se va developa, îşi va dezvălui gravitatea când va fi prea târziu şi aproape că nu va mai fi nimic de făcut. Declinul spiritual este cauza durabilă a stării ameninţătoare la scara civilizaţiei europene. Fenomenul este destul de grav, precum vedem, şi doctrina davosiană a Forumului Economic Mondial, hrănită de distopia trans şi postumanistă, încearcă zadarnic să-l subtilizeze. Problema trebuie să devină una acută pe agenda dezbaterii publice. (...) Un apel la alarmă şi luciditate, pe această cale, este un semn de minimă responsabilitate. AGERPRES/(A - autor: Maria Mitrică, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ada Vîlceanu)