Diana Cimpoeşu, medic coordonator SMURD Regiunea Nord-Est şi şef UPU-SMURD la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ''Sf. Spiridon'' din Iaşi, face, la doi ani de la apariţia primului caz de COVID-19 în România, o ''radiografie'' a pandemiei.

Într-un interviu acordat AGERPRES, Diana Cimpoeşu vorbeşte despre ''experienţele câştigate'', problemele întâmpinate, despre oameni, indiferent de ce parte a baricadei s-au aflat, despre reuşite, dar şi despre neajunsuri.

''În Departamentul de Urgenţe, pandemia a însemnat o perioadă de muncă mai susţinută, mai grea; o perioadă de învăţare, (...) o schimbare de atitudine atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere organizatoric; un mod de a ne cunoaşte şi de a cunoaşte colaboratorii. (...) Sunt nişte experienţe câştigate. Orice am învăţat în această pandemie ne poate folosi în activitatea medicală post pandemie sau în cazul altor situaţii de catastrofă'', spune medicul.

Ce am învăţat în aceşti doi ani?

''Am învăţat (...) să apreciem mai mult starea de bine, starea de normalitate, să ştim să mulţumim pentru atunci când ne e bine, să ştim să ne recunoaştem mai bine prietenii şi colaboratorii adevăraţi, pe cei care s-au dat la o parte din primul val şi au rămas deoparte până în valul cinci, uitându-se de la distanţă şi criticând fără a veni cu soluţii, dar trăind liniştiţi în bula lor de linişte, de apărare'', a menţionat Diana Cimpoeşu.

AGERPRES: Au trecut doi ani de la debutul pandemiei în România. Ce a însemnat această perioadă?

Diana Cimpoeşu: În departamentul de Urgenţe, pandemia a însemnat o perioadă de muncă mai susţinută, mai grea; o perioadă de învăţare, pentru că ne-am întâlnit ca toţi medicii şi asistentele din lume cu o patologie nouă; o schimbare de atitudine atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere organizatoric; un mod de a ne cunoaşte şi de a cunoaşte colaboratorii, colegii din alte spitale şi alte clinici sub o altă formă: uneori foarte bună, alteori mai reţinută.

AGERPRES: Vă aşteptaţi ca pandemia să aibă o asemenea amploare?

Diana Cimpoeşu: Sincer, nu ne aşteptam la o asemenea durată în timp şi, evident, nici la o asemenea amploare şi gravitate cum a fost anul trecut, 2021, în valul patru, care a avut o mortalitate imensă şi foarte multe cazuri grave. Pot să spun că nu ne aşteptam. Am avut experienţa cu gripa H1N1, care a durat aproximativ o jumătate de an şi care a fost oarecum similară prin gradul de contagiozitate şi tipuri de intervenţie, fiind tot o patologie respiratorie virală nou dezvoltată la pacienţii din România. Dar nu ne-am aşteptat la o astfel de evoluţie sau la atâtea valuri, atâtea cazuri grave, la atât de multe decese, nici la elementul de invaliditate, de imposibilitate a membrilor echipei de a lucra în număr atât de mare. Şi asta ne-a afectat capacitatea de intervenţie în toate valurile, în special în valul doi, valul patru şi valul cinci. Ne-a afectat şi faptul că mulţi colegi au fost bolnavi.

AGERPRES: Ce a fost diferit în cele cinci valuri pandemice care s-au succedat?

Diana Cimpoeşu: Primul val a fost un val despre terapie, despre mijloacele de protecţie. Am învăţat pas cu pas. La acel moment protocoalele care apăreau pe plan european, pe plan naţional au fost de multe ori invalidate de studiile clinice care au apărut ulterior şi în practica medicală. Primul val a mai fost, aş zice eu, un val al surprizei, al învăţării în condiţiile necunoaşterii. Al doilea val a fost un val în care s-au infectat mulţi medici, asistenţi, infirmieri. Nu exista vaccinarea, nu exista alt mijloc de protecţie decât echipamentul de protecţie individuală. Acesta, evident, nu era purtat şi în familie, acasă, în oraş. Oamenii nu se infectau la spital, mă refer la echipa medicală, dar ajungeau în situaţia de a lipsi pentru că aveau infecţie cu SARS-CoV-2. A fost greu de stabilit calea de transmitere, mai ales sursa de transmitere.

În valul doi foarte mulţi medici şi asistenţi medicali au fost bolnavi, dar a fost un val în care oarecum munca noastră a început să fie mai organizată, la fel şi colaborarea între spitale, separarea secţiilor, a zonelor a fost bine structurată.

Valul trei ne-a adus primele cazuri de terapie intensivă în Urgenţă şi am început să facem tot mai multă terapie intensivă pentru toţi aceşti pacienţi care nu mai încăpeau în secţii de ATI şi nici în secţiile şi spitalele de boli infecţioase. Am pierdut în valul trei unul dintre infirmieri, în condiţiile în care avea posibilitatea să se vaccineze, dar nu s-a vaccinat. Valul trei s-a suprapus şi peste perioada de vaccinare. Mulţi au înţeles că ne poate proteja vaccinul. Sunt şi între membrii echipei medicale colegi care nu au înţeles nici acum, şi poate nici mai târziu, dar avem acum un instrument cu care să ne putem apăra.

Valul patru a fost pentru noi perioada cea mai grea, pentru că numărul de cazuri de terapie intensivă care au rămas să fie tratate de noi, urgentiştii, a fost foarte mare. Am trăit momente în care nu aveam ventilatoare, în care nu aveam spaţiu, în care nu aveam locuri, nu aveam medici, nu aveam asistenţi care să îi trateze pe cei care veneau în număr foarte mare şi cu o gravitate foarte mare. Am văzut atunci cele mai multe decese. Am văzut din prima lună, din primul val, cazuri de COVID, dar valul patru a fost pentru noi timp de o lună şi jumătate, aproape două, îngrozitoare. Mulţi medici şi asistenţi plângeau, mulţi spuneau că nu mai pot, aveam maximum de echipamente pe care le puteam avea, dar erau clar insuficiente faţă de numărul de cazuri cu necesar de terapie intensivă. Au fost momente în care ne luptam pentru mai mult oxigen, pentru fiecare loc de terapie intensivă. Transferam pacienţi tot timpul, şi zi şi noapte. Am transferat şi în străinătate. Erau, evident, gravi. Ne interesam de evoluţia lor şi aflam că foarte mulţi dintre ei au decedat. Am văzut atunci cazuri dramatice. Am văzut în fiecare val, dar evident în valul patru a fost mortalitatea cea mai mare, au fost cazurile cele mai severe, şi cel mai dramatic din existenţa noastră din cauza numărului mare de cazuri şi gravitatea lor.

Valul cinci, din fericire, ne-a adus cazuri mai puţin grave, cazuri care puteau fi tratate la domiciliu, mai puţine cazuri de terapie intensivă, dar, din nou, la fel ca în valul doi, foarte mulţi membri ai echipei, dacă nu cumva marea majoritate, erau acum vaccinaţi, se îmbolnăveau ei sau copiii sau membrii de familie care locuiau în aceeaşi casă. A trebuit să schimb graficul de lucru chiar şi de două ori pe zi. Dar se pare că lucrurile merg bine şi acest val cinci a venit peste o experienţă câştigată şi a avut manifestări mai uşoare. Auzeam voci care spuneau că a fost mai bine gestionat. Din fericire, a putut fi mai bine gestionat pentru că manifestările clinice şi afectarea pulmonară au fost mult mai puţin severe decât în valul trei sau patru.

AGERPRES: Ne apropiem de sfârşitul lunii februarie. Ne apropiem şi de sfârşitul pandemiei de COVID-19? Când vom reveni la normalitate?

Diana Cimpoeşu: Specializarea mea e medicina de urgenţă şi medicina internă. Facem şi terapie intensivă şi pentru aceşti pacienţi cu insuficienţă respiratorie secundară COVID-19. Ca să vorbesc despre prevederi, despre date epidemiologice, nu pot decât să mă uit la colegii din acea specialitate, la cei din sănătate publică, cei din epidemiologie, care ne spun că probabil numărul de cazuri va scădea. Din ceea ce am citit şi din ceea ce am vorbit cu ei am înţeles că virusul va rămâne. Asta cred. Probabil că vor apărea perioade ca la gripă, în care numărul de cazuri va creşte, şi perioade în care numărul de cazuri va fi mic, fără să aibă un impact asupra sănătăţii publice din România şi din lume. Cred că la toamnă vom fi iarăşi într-o creştere. Depinde cum va evolua cercetarea în ceea ce priveşte vaccinul, dacă va fi ca în cazul gripei vaccin pentru fiecare tulpină pe care acest nou virus o va crea, o industrie de vaccinuri care să reuşească să creeze şi elementul de prevenţie, un vaccin potrivit pentru fiecare nouă tulpină, aşa cum este în fiecare toamnă pentru gripa sezonieră.

AGERPRES: Ce ar trebui să învăţăm cu toţii din această pandemie?

Diana Cimpoeşu: Probabil că măsurile astea de purtare a măştii în spaţii închise, distanţare, spălare pe mâini, păstrarea unei distanţe între persoanele care nu fac parte din aceeaşi familie vor rămâne. Mă uitam, aşa, circumspect, la oameni care se îmbrăţişează şi se pupă, oameni care se vedeau pentru prima dată, care aveau relaţii de serviciu. Ajunsesem să ne manifestăm aprecierea prin gesturi fizice foarte apropiate. Această pandemie ne-a adus departe. Sfârşitul ei probabil ne va aduce cumva mai aproape, dar cu păstrarea unor reguli. Asta strict privind sănătatea publică.

În ceea ce priveşte lecţiile învăţate pentru Urgenţă sunt în primul rând resursele de echipamente medicale care trebuie să existe. DSU a creat la nivelul întregii ţări o rezervă de echipamente care poate fi folosită acum pentru virusul SARS-CoV-2. E posibil să apară o altă epidemie, o altă pandemie, şi să trebuiască să le folosim pentru altceva. E clar că trebuie să fim pregătiţi, să avem stocuri, să avem stocuri de materiale de protecţie, să avem stocuri de echipamente, să avem stocuri de medicamente adecvate perioadei lor de garanţie.

Ceea ce trebuie să guverneze în activitatea noastră medicală, în special în Urgenţe şi ATI, este capacitatea de a creşte posibilitatea noastră de intervenţie. Spitale care să fie dedicate unui număr mare de pacienţi apăruţi într-un timp scurt şi care să fie funcţionale, cu căldură, lumină, apă. Lucrurile astea pe care aproape nicio ţară nu le-a avut bine puse la punct, dar România poate a avut deficienţe mai mari. Ce am avut noi mai bine structurat a fost un sistem de Urgenţe care a dus fiecare val prin colaborarea cu pompierii şi capacităţile pe care le avem: corturi, maşini pentru victime multiple, maşini de dezastre, corturile de dezastre, pe care le-am gândit în timp pentru accidente cu victime multiple, cutremure. De puţine ori ne-am gândit la riscul biologic şi iată că au fost folosite atât de mult în această situaţie de catastrofă generată de un agent biologic.

Am învăţat, în plan personal, să apreciem mai mult starea de bine, starea de normalitate, să ştim să mulţumim pentru atunci când ne e bine, să ştim să ne recunoaştem mai bine prietenii şi colaboratorii adevăraţi, pe cei care s-au dat la o parte din primul val şi au rămas deoparte până în valul cinci, uitându-se de la distanţă şi criticând fără a veni cu soluţii, dar trăind liniştiţi în bula lor de linişte, de apărare, dar cumva lăsându-ne pe noi cei din anumite specialităţi să luptăm pe undeva singuri cu aceste cazuri pe motivul că "voi v-aţi ales această specialitate". Mă refer la specializări precum terapia intensivă, bolile infecţioase. Deci, am învăţat să ne cunoaştem prietenii şi neprietenii. Am avut surprize extraordinare din zone la care nu ne aşteptam să fie atât de aproape de noi. Mă refer la cei din industrie, care au venit cu idei să ne ajute, chiar şi cei din alimentaţie, care au venit să susţină personalul medical cu mâncare, cu apă şi băuturi nealcoolice pentru a susţine sistemul medical.

Au fost momente în care a contat că cineva s-a gândit să aducă fructe, pizza, cafea. Au fost gesturi care ne-au impresionat. Sau că Societatea Studenţilor s-a gândit ca pe lângă prezenţa lor fizică în Urgenţe sau Terapie Intensivă să desfăşoare activităţi prin care au susţinut chiar logistic partea de Urgenţe. Ne-au surprins alţii care au stat departe şi au rămas departe, cumva critici şi nepăsători. În general ne-a bucurat relaţia cu presa, care a fost în 99% din cazuri în sprijinul acţiunii noastre. Şi lor le mulţumim. Sunt oameni care au înţeles şi care chiar au ajutat prin transmiterea unor mesaje importante. Au făcut ceea ce ştiau să facă, ce puteau să facă, şi a fost important.

AGERPRES: Dacă ar trebui schimbat ceva în ceea ce priveşte pandemia, gestionarea ei, ce ar trebui schimbat?

Diana Cimpoeşu: Câte ceva se poate schimba la toate nivelurile. În primul rând, o comunicare mai deschisă de la început, o organizare de sistem piramidal, pentru că într-o situaţie de catastrofă eşti ca la război, există un comandant şi există nişte legături mai departe care trebuie să funcţioneze. Medicina este o profesie liberală, dar în momentele de catastrofă, de dezastru trebuie să mergi cu o acţiune de tip organizare militară. E una în teorie, pentru că nu am avut sprijinul aici la Iaşi, cum ne-am aşteptat. Vorbesc de organizare globală, organizare naţională. Trebuie să se decidă de la nivelul ministerului ce se face, iar în limita unor protocoale terapeutice toată lumea să respecte lucrurile stabilite. Trebuie întotdeauna să existe elementul de feedback, de închidere a verigii privind transmiterea informaţiilor astfel încât să nu afli dintr-un loc că şapte paturi de terapie intensivă sunt libere, iar din altul afli că nu e niciunul liber.

De aceea e nevoie de comunicare şi internă şi externă, este nevoie de organizare, de ierarhie respectată şi de închiderea cercului cu un feedback permanent. Pe de altă parte, pregătirea de dinainte de pandemie, resursele alocate sănătăţii înainte de pandemie ar fi trebuit să existe într-un număr mai mare, într-o sumă mai mare, cu o linie de folosire mult mai clare.

Aş schimba, dacă aş putea, sistemul de achiziţii în situaţii de catastrofă, fără a da mână liberă speculei. Întotdeauna există aceşti îmbogăţiţi ai crizelor, dar cu un sistem de achiziţie greoi nu previi întotdeauna aceste derapaje, ci îngreunezi munca celor care au nevoie de aceste echipamente, de medicamente, materiale sanitare. Ar putea fi schimbată modalitatea de achiziţii în situaţii speciale, cum este această pandemie.

De asemenea, aş pune în fiecare zonă medicală o mai bună pregătire psihologică, care să-i ajute pe cei care lucrează în acest domeniu să poată supravieţui. Noi am fost o echipă şi ne-am susţinut unii pe alţii şi în felul acesta am putut supravieţui. Au fost momente în care cineva plângea, cineva era deznădăjduit, în care cineva era disperat. Am reuşit să acoperim aceste goluri, aceste momente, aceste dureri, dar cred că lucrurile ar trebui făcute structurat. Dinainte să ştim că într-o situaţie de criză ne putem baza pe următorul instrument, că ne putem baza pe următorul om, că ne putem baza pe următorul sistem, lucrurile astea nu trebuie să se facă empiric pe bază de experienţă de viaţă a unora şi a dedicării pentru profesie a altora. Lucrurile acestea trebuie să fie pur şi simplu o parte structurată a activităţii noastre, învăţată, repetată, simulată şi pusă în practică atunci când este nevoie.

AGERPRES: A avut pandemia şi o parte bună? Am putea vorbi despre aşa ceva?

Diana Cimpoeşu: Sunt şi lucruri bune. S-au văzut în primul rând neajunsurile, iar unele dintre ele au fost remediate. Faptul că acum avem mai multe ventilatoare, faptul că avem mai multe instalaţii de oxigen, faptul că acestea sunt verificate sunt lucruri bune care acum folosesc structurilor medicale în care ele există. S-a văzut că oamenii pot lucra, pot fi detaşaţi, pot lucra dintr-o specializare în alta, dintr-o echipă în alta, adică dintr-o zonă în alta. Sunt nişte experienţe câştigate. Orice am învăţat în această pandemie ne poate folosi în activitatea medicală post pandemie sau în cazul altor situaţii de catastrofă. Unii dintre colegii care nu se întâlniseră cu situaţiile de urgenţă, cu situaţiile de catastrofă, pentru că aveau activităţi liniştite, şi care au vrut să se implice au învăţat cum acţionezi în asemenea situaţii. Am învăţat să comunicăm mai mult electronic, nu ştiu dacă e bine, dar e bine că scuteşte de multe ori hârtia şi protejăm astfel mediul. Sunt câţiva paşi. O spun din nou, am învăţat să ne cunoaştem prietenii şi neprietenii.

***
În urmă cu doi ani, pe 26 februarie 2020, a fost confirmat primul caz de infectare cu noul coronavirus din România, la un bărbat dintr-o localitate din judeţul Gorj. Din acel moment, România a intrat în ''zodia'' pandemiei, iar autorităţile au început să impună restricţii şi să ia măsuri de izolare sau carantinare. AGERPRES/(A - autor: Daniela Malache, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Andreea Lăzăroiu)