Alexia Hecico este atleta care vrea să demonstreze neapărat că performanţa şi educaţia nu se exclud reciproc şi pentru a şterge această ştampilă, pusă nemeritat de multe ori sportivilor, munceşte din greu pe ambele planuri.

Ambiţioasă şi perseverentă, Alexia priveşte spre trecutul sportului românesc pentru inspiraţie şi pentru a-şi găsi repere, dar rămâne orientată întotdeauna spre viitor, visând la o medalie de aur la Jocurile Olimpice în proba de maraton.

Dar visul ei nu se opreşte aici. Bursieră la o universitate de top din Statele Unite, românca vrea, de asemenea, să obţină licenţa în managementul afacerilor.

Câştigătoare cu echipa U20 a României a titlului mondial la alergare montană, Alexia a fost atunci revelaţia întrecerii, ratând cu doar 2 secunde podiumul la individual. A fost totuşi suficient ca să atragă atenţia mai multor antrenori americani care şi-ar fi dorit-o în echipele lor.

"Pentru mine toate medaliile sunt importante, dar cumva ar fi greşit să spun că nu contează mai mult Campionatele Mondiale din 2017. În primul an de montan, în 2016, venisem pe locul 31, deci foarte slab şi în 2017 nu am avut neapărat aşteptări. Mi-aş fi dorit un loc în primele 15, dar nu am vrut să pun presiune pe mine şi am decis să mă concentrez pe modul în care eu alerg şi modul în care mă simt în timpul cursei. Şi, surprinzător am ratat locul trei la două secunde şi pe lângă asta am câştigat titlul cu echipa", a afirmat sportiva pentru AGERPRES.

Sportul este o "moştenire de familie", părinţii săi fiind foşti alergători pe distanţe lungi, dar la început a fost atrasă de înot, disciplină pe care a abandonat-o ulterior de dragul atletismului: "Eu am început iniţial cu înotul, pentru că părinţii nu au vrut să pună presiune pe mine şi au vrut să fac sport de plăcere. Undeva prin şcoala generală, cred că prin clasa a şasea, am decis să renunţ la înot. Nu pot să spun că mi-a făcut neapărat o plăcere deosebită, dar simţeam că este ceva natural. Şi, undeva în 2016, mama mi-a spus că trebuie să mergem la un concurs, că va trebui să lipsesc de la şcoală. Şi am ajuns fără să ştiu la selecţia pentru Cupa Mondială de juniori, de alergare montană. Eram panicată pentru că nu mai alergasem în viaţa mea montan şi l-am sunat pe tata şi l-am întrebat ce să fac, cum să alerg. Ţin minte că mi-a spus să fac ce pot mai bine, dar să mă concentrez să nu cad. Am ajuns să câştig cursa, am ajuns la Cupa Mondială de juniori, la Europene, la Balcaniadă. Dar la Mondiale ceva s-a schimbat în modul în care vedeam eu alergarea montană şi am decis în 2017 vreau să mă dedic întru totul şi să am rezultate adevărate".

Studentă în anul al doilea la University Buffalo SUNY din statul New York, la administrarea afacerilor, Alexia Hecico a fost ajutată chiar de primul ei mare succes în atletism să ajungă să studieze în Statele Unite.

Şi nu oricum, ci cu o bursă integrală: "Eu am o bursă totală pe atletism. Asta înseamnă că îmi acoperă toate costurile, adică şcoală, cazare, masă, cărţi, asigurare medicală. Şi asta după rezultatul de la Mondialele din 2017, când am pierdut locul trei la două secunde, fiind întrecută pe ultimii 50 de metri de o sportivă a echipei Statelor Unite. Am mers să o felicit pe ea şi pe antrenorii pentru că mi se părea extraordinar ceea ce au făcut şi am început să discut cu unul dintre antrenori. I-am spus că mi-ar plăcea să vin să studiez în State, că mi se pare o oportunitate extraordinară. Am păstrat legătura şi mi-a sugerat anumite facultăţi. Între timp, mama a început să primească mesaje pe mail sau Facebook, de la diferiţi antrenori care spuneau că ar fi interesaţi să mai aibă şi să alerg pentru ei. Aşa am ajuns la facultatea la care sunt acum, la facultatea din Buffalo, cea mai bună facultate din New York. E în top 100 a facultăţilor naţionale de aici şi mi se părea că este exact ceea ce caut pe plan educaţional şi unde pot să primesc şi o bursă sportivă".

Acum oscilează între probele de 5.000 şi 10.000 de metri, dar, pe termen lung, îşi doreşte să treacă la maraton, pentru că idolul său este campioana olimpică de la Beijing, Constantina Diţă: "Cu siguranţă, idolul meu este Constantina Diţă. Am citit în 2018, înainte de Europene, cartea ‘Inimi la Beijing', şi pur şi simplu povestea ei şi cum a reuşit să câştige maratonul de la Jocurile Olimpice m-au făcut să realizez că, indiferent dacă lumea îţi oferă sau nu îţi oferă vreo şansă, dacă tu crezi în tine cu adevărat, poţi să realizezi orice. Pe distanţă lungă cred că este cea mai mare atletă a României. Şi dacă e să luăm toate distanţele, evident trebuie să le menţionăm şi pe Gabriela Szabo, şi pe Maricica Puică, sunt prea multe nume pe care nu le poţi omite".

Când vine vorba despre visurile sale, Alexia devine brusc emoţionată pentru că îşi dă seama că nu este singura care face sacrificii pentru a le îndeplini.

"Evident să câştig medalia de aur la Jocurile Olimpice la proba de maraton este visul meu. Şi nu pentru că mi-aş dori să fiu a doua Constantina Diţă, mi-aş dori să fiu prima Alexia Hecico. Dar mai am de terminat facultatea, pentru că asta este cel mai important pentru mine acum, mai am doi ani, să zicem că poate undeva în şase ani o să încep şi eu pregătirea pentru maraton. Cred că în 2028 ar fi foarte bine. Mi-ar plăcea să alerg pentru România totuşi, pentru că vreau să demonstrez că se poate şi să demonstrez că mai avem sportivi. Mi-ar plăcea ca în următorii 20 de ani să am cel puţin o medalie de aur la Jocurile Olimpice, mi-ar plăcea să am o carte publicată şi să fiu eu fericită, să ştiu că am dat înapoi tot ceea ce mi s-a oferit. Cumva să îi mulţumesc mamei că m-a ajutat şi tuturor celor care au fost alături de mine pe parcursul carierei şi îmi mi-au spus ‘Alexia, tu poţi să faci ceva'. Sigur că sunt emoţionată când vorbesc despre astfel de lucruri, şi nu neapărat pentru că îmi este dor de ai mei. Fiind sportivi, am crescut singură acasă sau doar cu unul dintre ei, pentru că celălalt era plecat la un concurs. E mai mult vorba că sunt conştientă că nu doar eu depun efort şi nu doar eu muncesc ca să pot să ajung undeva. Sunt conştientă că şi ei la rândul lor au renunţat la anumite lucruri ca să îmi fie mie bine şi atunci nu pot să nu le mulţumesc când mă gândesc la asta", spune tânăra sportivă, vizibil emoţionată.

Dar până acolo, trage tare la antrenamente: "Să faci sport în Statele Unite este puţin diferit. Atunci când obţii o bursă, nu este vorba doar că mă antrenez pentru că îmi face plăcere, ci este şi o obligaţie, dar pentru mine continuă să fie o pasiune. Ne antrenăm 6 zile pe săptămână cu echipa, avem două zile antrenamente de forţă, o dată la două săptămâni, sau chiar în fiecare săptămână, concursuri".

Tânăra consideră că atletismul românesc a ajuns într-un con de umbră în primul rând din cauza faptului că tinerii sportivii sunt supuşi presiunii rezultatelor mult prea devreme.

"Din păcate, mi se pare că se pune prea mult accentul pe performanţa copiilor şi ajungem în punctul în care patru ani mai târziu, sau cinci, aceştia renunţă pentru că nu este ceva natural. În acelaşi timp, mi se pare că, din anumite puncte de vedere, sportul la noi a devenit o modă, în sensul în care ne dorim rezultatele, dar nu suntem dispuşi să muncim pentru ele, sau muncim până în punctul în care credem noi că e destul. Şi dacă rezultatul nu vine destul de repede, renunţăm. Cred că cel mai înţelept ar fi ca toată lumea să înţeleagă că lucrurile bune cer timp. Toţi trebuie să înţelegem că un rezultat bun nu vine nici repede şi nici uşor", spune sportiva.

Se spune că pentru alergători mintea este un atu cel puţin la fel de important ca forţa picioarelor. Prin devotamentul şi viziunea sa asupra vieţii spotive, Alexia dovedeşte că are toate calităţile unui viitor campion, care la rândul său poate deveni o inspiraţie pentru generaţiile viitoare.
AGERPRES (A-autor: Adrian Ţone, editor: Mihai Ţenea, editor online: Ady Ivaşcu)

Sursa foto: Alexia Hecico / Facebook