Actorul Marcel Iureş afirmă într-un interviu acordat AGERPRES că nu crede ''în niciun fel de posteritate a actorului'', întrucât artiştii trăiesc ''de pe-o clipă pe alta''.

"Eu nu cred în niciun fel de posteritate a actorului. Nu o are, nu o are pur şi simplu, nici măcar în iluzia asta care e jalnică, cu filmul, cu video. Nu cred, nu cred deloc, şi atunci trăiesc de pe o zi pe alta, de pe o clipă pe alta. Că a fost frumos sau a fost înălţător, la ce foloseşte, poate o icoană din asta falsă, fiindcă sunt momente înălţătoare şi în tăceri, nu neapărat în tone de text sau primul pe afiş sau pe generic", a spus Marcel Iureş, într-un interviu acordat AGERPRES la Festivalul Bacău Fest Monodrame.

Actorul a fost prezent la festival, în calitate de invitat, cu spectacolul "Stage Dogs", o producţie a Teatrului Act din Bucureşti în care îl are partener pe Florin Piersic Jr. Spectacolul vorbeşte despre viaţa din spatele scenei.

AGERPRES: Suntem la un festival dedicat recitalurilor actoriceşti în care actorul urcă singur pe scenă şi trebuie să convingă spectatorii şi juriul că merită să fie acolo. Dumneavoastră aveţi această experienţă a one-man-show-urilor. Cum sunt aceste spectacole pentru actor, faţă de montările clasice ample, cu actori mulţi, decoruri somptuoase sau texte cunoscute?
Marcel Iureş: Teatrul e teatru. Umblă vorba că, să zicem, monodramele, care sunt o specie teatrală, sunt mai puţin teatru. Un actor singur, dacă vreţi, e ca un nebun care mărturiseşte, e ca o criză - un om care se spovedeşte într-un fel sau altul, dar tot teatru este. Un fel de teatru. Dacă punem zece oameni acolo să se uite la noi, începe teatrul. Deci, e teatru. Teatru într-o mie de feluri. E ca viaţa, e ca un caleidoscop teatrul, vezi un caleidoscop oricând, din toate poziţiile. Este de ajuns să roteşti un pic, să faci o mişcare. În rest nu e nimic senzaţional. De trei mii de ani, de patru mii de ani, teatrul e tot la fel şi ne poartă şi pe noi cum poartă apa frunzele.

AGERPRES: Aţi venit la festivalul de la Bacău cu spectacolul "Stage Dogs", viaţa actorului din spatele scenei. Cum s-a născut acest proiect?
Marcel Iureş: Am vrut să joc cu Florin Piersic jr. Ideea care stă la baza acestei colaborări este "Life in a theatre" de David Mamet şi Florin a scris, bazat pe ideea asta, un text care respectă cumva împrejurarea dramatică, dar pusă cumva în peisajul românesc. Este un lucru cu totul nou. Aşa a şi vrut să facă fiindcă este un actor extraordinar, senzaţional, trăieşte într-un soi de singurătate şi unicitate foarte fertilă cumva, pentru el, pentru noi toţi, pentru teatru, pentru tot şi alăturarea cred că e foarte bună. Ideea e neatinsă în teatrul românesc, nu s-a aplecat nimeni asupra acestui destin, acestei teme, e ca o endoscopie în teatrul românesc, ceea ce e spectaculos şi văd că şi place. Îl jucăm de aproape doi ani şi are un succes nebun. Vorbesc acum de impact, cât de tare se duce la publicul de zi cu zi.

AGERPRES: Pentru un realizator de astfel de spectacole, îi încurajaţi pe actorii mai puţin experimentaţi să se avânte într-un asemenea proiect?
Marcel Iureş: Este un monolog. Totuşi, actorul nu este singurul cu el pe scenă, el vine cu o idee, cu un peisaj, cu o scenografie dramatică scrisă de cineva. E o împrejurare dramatică. "Turbincă", de exemplu, e povestea lui Creangă care călătoreşte. E un personaj, Ivan, care călătoreşte conform poveştii. Are un traseu, un parcurs ultra ştiut pe care actorul îl joacă. Actorul nu poate intra în pielea personajului, poate să-l reprezinte cumva. Conţinutul vieţii lui are şi o poveste. În fiecare dintre noi zace un boschetar, un nebun, un şmecher, un mucalit, şi tot timpul negociem cu moartea - "Lasă-mă, mai stai un pic, nu o fi de făcut vreo şmecherie", mai luăm o pastilă, ceva, un tratament, o plantă din asta miraculoasă.

AGERPRES: Cum ar fi o comparaţie între dumneavoastră, la vârsta lor, şi ei?
Marcel Iureş: Toţi suntem la fel. Ne urcăm pe scenă, mai mult sau mai puţin timizi, mai mult sau mai puţin pregătiţi, mai mult sau mai puţin îndrăzneţi şi încercăm să ne exprimăm, să zicem ce credem de una, de alta. Mişcările sunt fix aceleaşi, nu este nimic altfel. E adevărat, profunzimile sunt diferite. Toate au mai fost, în teatru.

AGERPRES: Aţi înfiinţat Teatrul Act cu peste 20 de ani în urmă, în 1998. Ce v-aţi propus atunci? Cum este el acum, cum a crescut, din punctul dumneavoastră de vedere?
Marcel Iureş: Îmi puneţi întrebări de parcă eu între timp aş fi înţeles ceva sau aş fi avut un plan. Nu, a fost o stare nervi, m-am enervat. Nu numai eu, o mână de oameni atunci, şi am găsit o pivniţă, am amenajat-o ca teatru. N-am avut nicio idee în cap cum ar putea fi, ce urmăresc cu asta, a fost pas cu pas şi mi-am dat seama la un moment ce lucru grav am făcut. Dar nu am mai avut încotro, a trebuit să merg înainte şi am ajuns unde am ajuns. A fost înainte şi Teatrul Levant, al Cătălinei Buzoianu cu Vali Seciu şi cu mai mulţi, dar nu au avut sediu şi a fost un proiect oarecum itinerant, prins un pic în piuneze, cu ajutor de la stat. Aici se deosebeşte Act-ul de orice altceva a fost. El este nesubvenţionat. Ţin minte că atunci, ce am ştiut să spun în condiţiile alea de violenţă teribilă, de tulburare profundă, că e o fundaţie, un teatru nesubvenţionat, neguvernamental şi non-violent. Nu dorim deloc să săpăm la rădăcina teatrului de stat, suntem toţi produsul marelui teatru de stat din România care are 204 ani, mai nou, i-a împlinit în limba română. Este formidabil. Nu a băgat nimeni de seamă, dar nu contează, îi dăm înainte.

AGERPRES: Care este spectacolul dumneavoastră de suflet pe scena de la Act? A fost acesta şi cel mai mare succes?
Marcel Iureş: Nu există aşa ceva. Toate sunt spectacole care vin dintr-o nevoie, din suflet, dintr-o observaţie bună, uneori chiar profundă observaţie - ce lipseşte, ce nevoie are şi publicul şi actorul, cum e viaţa actorului. Este chiar important, este o stare de ameţeală pentru că e adevărat, e un moment eroic, e o perioadă eroică, entuziastă în actorie, de a înfiinţa o alternativă, de a trăi altfel în teatru. Dar ea se termină, intri într-un serviciu obligatoriu al culturii româneşti, al limbii, eşti arhivat cu foarte mare viteză, deci trebuie să faci lucruri în această ramură şi să găseşti plăcerea, cum se spune, entuziasmul de altă natură şi după 25 de ani, după 30 de ani, şi după 50 de ani.

AGERPERS: Care sunt textele care vă plac cel mai mult, cele pe care doriţi să jucaţi?
Marcel Iureş: Am tot felul de texte. Ţin minte că am născocit cu Dabija, (regizorul Alexandru Dabija - n.r.) la un moment dat, sunt vreo 15 ani de atunci, actul lecturii. Ce înseamnă asta - teatrul lectură. De ce? Ca să reconectăm cumva şi publicul, şi actorii, şi regizorii, şi pe toată lumea, la ce a lipsit în ultimii 60-70 de ani din România. Atunci a fost actul lecturii teatrul elveţian, teatrul austriac, teatrul german, teatrul irlandez şi am şi văzut efectele. În vreo doi ani de zile în toată ţara au fost puse textele auzite şi citite la Teatrul Act. O trecem la victorii sau la datorii împlinite. După aia au fost două producţii, două texte. Unul, "Cetatea Soarelui" (regia lui Mihai Măniuţiu) de Thomas Meinhart - ultimul mare autor dramatic al secolului trecut, al mileniului trecut, în rând cu Beckett, Cehov, Pirandello, de calibrul ăla vorbesc - care venea dintr-o nevoie a mea personală ca om, ca actor, şi culmea că nu a venit aşa din neant, din nimic, a venit din coincidenţa asta, mai mult sau mai puţin profundă, de asemănare cu ce trăiam eu la vremea aia: o formă de singurătate, de disperare, de deznădejde chiar.

După aia, Beckett. Am jucat "Ultima bandă a lui Krapp" având aceeaşi mână la cârma teatrului, pe Alexandru Dabija, un mare regizor şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei în viaţă, care şi atunci m-a însoţit. Îmi era frică de moarte, de bătrâneţe în perioada aia, şi am vrut să văd cum e. Moartea e materială, are corp - corpul nostru, scârţâie, gâfâie, geme, şi atunci nu ai cum să o dai la spate. Viaţa omului se desfăşoară, cu bucurie sau tristeţe, între două respiraţii. Este o sintagmă budistă şi îmi plac foarte mult budiştii.

AGERPRES: Aţi avut posibilitatea să cunoaşteţi mulţi regizori, atât din ţară cât şi străinătate, de teatru sau de film. Care v-a impresionat cel mai mult?
Marcel Iureş: E o încercare şi un, ca să spunem cum e la modă acum, pariu. La orice întâlnire, orice rol, orice spectacol, diferenţierile se fac târziu şi le simţi nu neapărat prin înţelegere, ci prin ceea ce devii, prin ceea ce eşti. Fiecare partitură de astăzi, rol sau întâlnire îşi face loc în substanţa oricărui om, îmbogăţeşte, dislocă, prevalează, dar atunci nu îţi dai seama, îţi dai seama doar când intră în tine şi poate să fie ca o boală, poate să fie ca un cadou sau o pierdere de sine, de orice. Ce eşti în urma acestei întâlniri îţi dai seama mai încolo. Eu vă zic, înţeleg pentru că merg încet, nu mă grăbesc în general.

AGERPRES: Există vreun regizor cu care aţi dori să colaboraţi şi încă nu v-aţi întâlnit?
Marcel Iureş: Eu sunt un om foarte norocos. Eu am început şi am fost cumva construit de doi regizori, de domnul Mihai Măniuţiu, cu care am trăit meseria asta într-un anume fel, extrem de constructiv, extrem de puternic, şi Alexandru Dabija, dar şi întâlnirile importante care intră, aşa, într-un fel de patrimoniu târziu: Alexandru Tocilescu şi Liviu Ciulei. Orice întâlnire este importantă şi te modelează cumva, în măsura în care te laşi sau întâlnirea este valabilă. Mi-ar face mare plăcere să joc la Silviu Purcărete, am şi vorbit de multe ori. El nu intră în teatru, e claustrofob, nu vine la mine la Act. Mi-a spus-o: "Nu vin, nu pot, mi-e frică, îmi stă mintea!". Dar cine ştie, poate la suprafaţă, undeva, nu în pivniţă. Ne vom întâlni până la urmă, sunt convins. N-am deloc ideea marilor regizori şi marilor întâlniri, joc sub bagheta oricui. Bine, oricui cu o limită şi nu orice. Cântărim.

AGERPRES: Şi filmul?
Marcel Iureş: Mi-au plăcut toate rolurile pe care le-am făcut fiindcă, cum ziceam, fiecare lasă o dâră, lasă ceva, ori o rană, ori o amintire plăcută, ori o cicatrice, metaforic, dar, s-ar putea să nu aibă legătură cu ce m-aţi întrebat. Vizează cumva ideea de a-ţi fixa, până şi pe o scară din astea, posteritatea. Eu nu cred în niciun fel de posteritate a actorului. Nu o are, nu o are pur şi simplu, nici măcar în iluzia asta care e jalnică, cu filmul, cu video. Nu cred, nu cred deloc, şi atunci trăiesc de pe o zi pe alta, de pe o clipă pe alta. Că a fost frumos sau a fost înălţător, la ce foloseşte, poate o icoană din asta falsă, fiindcă sunt momente înălţătoare şi în tăceri, nu neapărat în tone de text sau primul pe afiş sau pe generic. Da, trăieşti un moment înălţător. Foloseşte şi asta, nu este nimic de aruncat, nimic de ordonat, trebuie înţeles cumva şi inclus în ceea ce eşti, şi ceea ce eşti se defineşte probabil în ultimele cinci secunde ale vieţii. AGERPRES/(A - autor: Petronius Craiu, editor: Cătălin Alexandru, editori online: Gabriela Badea, Alexandru Cojocaru)