Primul grup de suport pentru femei abuzate din România constituit de o instituţie publică funcţionează la Satu Mare, iar cazurile descoperite sunt cu adevărat şocante.

Femei care au fost ani la rând victimele unui incest, supuse unor perversiuni sexuale greu de imaginat, bătute şi ameninţate cu moartea chiar de către cei care au jurat să le fie alături o viaţă întreagă, au apelat la psihologii specialişti şi fie au reuşit să scape din infern, fie se luptă să poată ieşi dintr-o situaţie ce pare întâlnită doar în filmele de groază. Chinuite efectiv ani de zile, rănile emoţionale au ajuns să le distrugă psihicul, astfel că unele dintre el au ajuns în pragul sinuciderii. Totul se petrece sub tăcere, astfel că monştrii rămân nepedepsiţi.

Grupul de Suport pentru Femei Abuzate (GRAB) a fost constituit în 6 martie 2018, pe bază de voluntariat, la iniţiativa subinspectorului Felicia Hrihorişan, din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Satu Mare, după modelul grupului organizat în Sibiu de către Asociaţia pentru Libertate şi Egalitate de Gen, doar că aici este partener o instituţie publică. Grupul se adresează tuturor fetelor, femeilor mai mari de 14 ani, fără limită de vârstă în sus, care au trecut printr-o situaţie de abuz, indiferent din partea cui, când s-a petrecut şi de ce natură a fost. GRAB oferă servicii de consiliere de grup, se întâlneşte o dată pe săptămână sub îndrumarea unui psiholog psihoterapeut, au loc discuţii de grup, fiecare persoană îşi poate împărtăşi experienţa proprie, poate învăţa din experienţa altor persoane.

Dacă în cele mai multe cazuri funcţionarii statutului nu fac nimic în plus din ce le e trecut în fişa postului, reţeta nu este valabilă şi pentru Felicia Hrihorişan şi ceilalţi voluntari. De ce au ales să îşi petreacă ore în şir, după programul de serviciu, în compania unor alte femei, care să-i încarce cu problemele lor foarte dificile ? "Am realizat că este o nevoie. Victimele de cele mai multe ori aleg să tacă, nu se adresează autorităţilor. În momentul în care am văzut că apar aceste grupuri de suport mi-am dat seama că asta se poate face şi în comunitatea noastră, cu costuri foarte reduse şi chiar deloc. Până în noiembrie 2018, când am iniţiat campania 'Violenţa invizibilă' prin care promovăm grupul de suport, practic grupul nostru a funcţionat fără bani, doar bazându-ne pe resursele umane din comunitate, oameni care îşi doresc să contribuie. Au realizat, ca şi mine, nevoia care există, şi cât de mult bine şi ce suport putem oferi noi între noi aici în comunitate", a afirmat Felicia Hrihorişan.

Începând din august 2018 a fost înfiinţat şi un grup de consiliere online, pe Facebook, fiind acordat sprijin femeilor din mai multe judeţe, chiar şi din străinătate.

"Avem femei din toată ţara înscrise, care au parcurs un fel de program terapeutic. Un program s-a încheiat la finele anului trecut şi acum este în curs de constituire un alt grup, deja avem femei înscrise, mai sunt trei-patru locuri pentru acest grup disponibile, din februarie va începe. Limita este la 12-15 persone. Unele victime mai renunţă. Anul trecut au fost consiliate 15 victime la şedinţele de grup iar alte persoane au fost consiliate individual", a spus Felicia Hrihorişan.

Grupul mai oferă consiliere juridică gratuită, şi cursuri de auto apărare, sub îndrumarea unor instructori de arte marţiale. Întâlnirile au loc în condiţii de confidenţialitate maximă, în locuri doar de ele ştiute.

"Victimele de regulă sunt mature, de peste 20 de ani, am avut un singur caz de minoră. Sunt victime care au un parcurs dramatic, care au trecut prin zeci de ani de abuzuri. Sunt femei care încă sunt în situaţii abuzive şi le este greu să iasă de acolo şi vin la grup în ideea că vor găsi la un moment dat curajul şi puterea de a o rupe. Au toate nişte caracteristici comune, printre care aceea de a normaliza ceea ce li s-a întâmplat, de a fi găsit scuze ani de zile partenerilor lor, una dintre principalele scuze este consumul de alcool. Cele mai multe victime vin ele însele din familii cu taţi alcoolici, deci cumva obişnuite cu astfel de manifestări încă din familia de origine şi ajung să creadă că ceea ce li s-a întâmplat mamelor lor este normal să li se întâmple şi lor. Cele care au ales să tacă multă vreme au făcut-o de ruşine, de frica agresorului, de teama de a rămâne singure şi a nu se putea descurca cu copiii, de teamă de stigmatul social", a adăugat psihologul.

Cazurile sunt cât se poate de grave. De la incest, la perversiuni sexuale inimaginabile, bătăi sau presiune psihologică. Toate au distrus femei în toată firea.

"Toate cazurile au fost foarte dificile, dacă vorbim de un incest care a durat 10 ani, dacă vorbim de o victimă în cuplu a unor forme extreme de violenţă sexuală cu care eu nu m-am mai întâlnit, tot felul de manifestări din acestea excentrice, care a trăit timp de 9 ani alături de un asemenea partener. Toate situaţiile sunt dramatice. Avem victime ale unor violuri, agresiuni sexuale repetate. Nu au găsit susţinerea necesară nici acelea care au spus părinţilor. Undeva ar trebui să se schimbe mentalitatea, dacă nici părintele nu este de partea ta şi te acuză pe tine şi nu te susţine, atunci cum să te aştepţi să te susţină societatea, să fie tolerantă", a mai spus aceasta.

Un caz deosebit de grav este al unei femei care a fost violată în mod repetat încă de la vârsta de şase ani de către fratele ei mai mare, abuzul s-a petrecut timp de 10 ani, iar aceasta a prins curaj să povestească părinţilor după alţi 10 ani ce se petrecea în propria familie.

"Avem două victime cărora le-a fost teamă şi ruşine să recunoască faţă de proprii lor părinţi că trăiesc situaţii foarte, foarte grele. Mă refer chiar la un caz de incest, în care victima a trăit o relaţie abuzivă cu fratele mai mare cu mulţi ani, abuzurile începând de la vârsta de şase ani, timp de zece ani i-a fost frică să spună oricui despre ce s-a întâmplat în familia ei şi au mai trecut încă 10 ani până când au aflat părinţii cele întâmplate în copilărie. Dar vorbim de lucruri care nu se şterg. Simpla dispariţie fizică a agresorului, plecarea din casă, nu face ca trauma să fie vindecată. Aceste fete nu reuşesc de unele singure. Au nevoie de suport, de aceea se şi cheamă grupul de suport, nu este un grup de terapie. Noi încercăm să creăm o plasă de siguranţă, să fie un loc suficient de confortabil acela în care ne întâlnim încât să nu se simtă restigmatizate, rejudecate, să nu li se pună mereu aceleaşi întrebări", a explicat Felicia Hrihorişan.

Un alt caz este al unei tinere care la 17 ani este bătută de mama sa. Ea a fost la o şedinţă, după care a dispărut şi nu a mai putut fi contactată.

"Am avut cazul unei fete de 17 ani căreia i-a fost foarte greu să ajungă la grupul nostru. De altfel, a ajuns o singură dată, ea fiind într-o relaţie abuzivă cu mama sa. Este singură în casă cu mama, ea este singura sursă de venit, tatăl alcoolic plecat în străinătate, prea puţin ţine legătura cu familia. Practic, ea era urmărită de frica de a face absolut orice pentru că ajungea acasă şi ar fi fost bătută. Nu am reuşit să mai luăm legătura cu ea. A venit prin intermediul unei alte victime pe care o cunoştea. Vârsta de liceu este destul de vulnerabilă. Prin această campanie 'Violenţa invizibilă' vrem să ajungem la cât mai multe tinere, vrem să le încurajăm să vină la autoapărare indiferent dacă au fost victime sau nu, pentru că fetele, femeile, sunt o categorie de risc în violenţele familiale, sexuale şi stradale", a spus psihologul.

Trist este faptul că majoritatea cazurilor au rămas în tăcere. În lipsa unor dovezi evidente, a unor cunoştinţe în domeniu dar şi a unui suport, majoritatea femeilor aleg să nu depună nicio plângere.

"Majoritatea cazurilor de violenţă sexuală au rămas în tăcere, mai cu seamă cele petrecute în familie. De regulă, incestul pleacă de la tată spre fiică. Foarte puţine cazuri ajung să fie reclamate şi din cele care ajung să fie reclamate, foarte puţine pot fi dovedite. De multe ori chiar şi ceilalţi membri ai familiei neagă sau iau apărarea agresorului, nu susţin victima. Practic, nici nu vor să afle adevărul, ci preferă să creadă că ar fi un act de răzbunare sau un alt gen de conflict. Trebuie să punem foarte mult accentul pe prevenire tocmai pentru că un mic număr din totalul agresorilor ajung în instanţă şi un şi mai mic număr ajung să fie condamnaţi. Multe din victime ştiu că nu prea pot să dovedească, ori că s-a întâmplat demult, ori că n-au fost suficient de inspirate să ceară un certificat medico-legal, ori că nu mai are sens, nu mai văd rostul. Scopul lor nu este să se răzbune pe agresor, ci să poată să ducă o viaţă normală. Îşi redefinesc valorile", a arătat psihologul.

În acest condiţii, ruperea relaţiei cu persoana abuzivă, nicidecum răzbunarea, pare a fi soluţia, dar şi decizia aceasta se ia foarte foarte greu, doar în situaţii limită, când le este pusă viaţa în pericol. Teama cea mai mare este faţă de "gura lumii".

"Se pare că o femeie ajunge să apeleze de şase-şapte ori la Poliţie până când se hotărăşte să rupă legătura conjugală. Foarte multe, chiar dacă apelează la 112, îşi retrag ulterior plângerile, mai dau o şansă, mai trec nişte ani şi ajung să sune din nou când conflictul iar degenerează sau sunt la limita de a-şi pierde viaţa, deci viaţa le este efectiv pusă în pericol, sau viaţa copiilor. Noi vrem prin acest program să ajungem la cât mai mulţi tineri care să conştientizeze bazele pe care se pune o relaţie corectă într-un cuplu, ce aşteptări ar trebui să avem, ce aşteptări sunt nerealiste, ce n-ar trebui să tolerăm niciodată, care sunt acele manifestări care intră în sfera abuzurilor, unde ar trebui să punem stop, şi unde trebuie să apelăm atunci când suntem într-o situaţie abuzivă. Postura de victimă nu le face inferioare, pot să evite până la un punct victimizarea, dar vina aparţine în exclusivitate agresorului. Aşadar, dacă o comunitate trebuie să arate undeva cu degetul, trebuie să arate înspre agresori, indiferent de ce sex sunt aceştia. Comunitatea încă stigmatizează o femeie care părăseşte domiciliul conjugal", a precizat Hrihorişan

Unele femei trăiesc cu speranţa că rănile vor trece, mai acordă şanse celor care îi abuzează. Sunt mai iertătoare, speră ca abuzurile să fie ieşiri de moment şi să fie bine. Numai că realitatea ajunge să le contrazică.

"Trăiesc cu speranţa că trece, dar nu trece. Ajung să poarte o mască, să îşi schimbe comportamentul. Brusc nu se ştie ce e în jurul lor, de ce persoana respectivă e schimbată, de ce eleva foarte silitoare nu mai învaţă, de ce nu mai vine la şcoală, de ce se închide. Sunt nişte traume ascunse sub masca indolenţei, indiferenţei, lipsei de acţiune. Puţini părinţi sunt cei care reuşesc să ajungă suficient de adânc în sufletul copilului ca să afle exact ce s-a întâmplat acolo. E mai uşor să punem o etichetă decât să investigăm ce s-a întâmplat. Poate e şi greu să îţi imaginezi că s-au întâmplat lucruri atât de grave atât de aproape de tine, cuiva foarte, foarte apropiat. Violenţa nu e ceva ce trece. Am primit o palmă şi un pumn şi nu am nicio rană. De multe ori rănile sunt invizibile, vorbim de răni emoţionale, care ajung să perturbe întreaga existenţă şi persoana pe viaţă", a mai arătat psihologul.

Din grupul de femei, două şi-au făcut curaj să şi vorbească despre experienţele nefericite prin care au trecut, sub protecţia anonimatului. Una dintre ele a fost abuzată de partener timp de 22 de ani. Ea a îndurat cât a putut agresivitatea psihologică din partea soţului până când s-a îmbolnăvit şi a ajuns în spital, fiindu-i pusă efectiv viaţa în pericol.

"M-am îmbolnăvit foarte tare şi am aflat că nu e nimic organic, ci totul e pe bază emoţională şi toate problemele se răsfrâng asupra organismului. Punctul culminant, în care am decis să plec, a fost acela în care profesorul din clinica din Cluj care m-a tratat a spus că trebuie să mă întorc în timp, să mă gândesc care sunt problemele cu care mă confrunt şi să încerc să schimb ceva pentru că dacă nu ies din acel mediu, data următoare s-ar putea să fie şi mai grav. Fiind şi copii la mijloc, a fost foarte greu, copiii nu au fost de acord, eu am ascuns foarte mult timp acest lucru de ei, tocmai pentru a-i proteja. Atâta vreme cât poţi să păstrezi aparenţele, este foarte greu să te înţeleagă prin ce treci. N-a fost vorba de o independenţă financiară, eu am muncit tot timpul, însă tot timpul când era băut îmi reproşa că el câştigă de două ori cât mine. Îi făcea plăcere să mă lovească, îi făcea plăcere să mă jignească", a spus aceasta.

Ea a reuşit să vorbească despre problemele din casă doar în faţa grupului de suport şi recomandă altor femei care conştientizează că pot fi în astfel de situaţii să participe măcar la o întâlnire a grupului.

"Am reuşit pentru prima dată să vorbesc despre problemele cu care m-am confruntat în timpul căsniciei. Niciodată nu am reuşit să fiu deschisă nici faţă de părinţi, ce să mai spun faţă de copii, cu care nu puteam să discut. În grupul acesta de suport, încet, în timpul şedinţelor, îţi aduci aminte de lucruri pe care nici nu le-ai băgat în seamă, nu ţi-ai dat seama că te-au afectat atât de mult. Sunt lucruri mici care se adună în timp, care uzează relaţia, uzează persoana ta. Cu fiecare persoană care se deschide şi vorbeşte, realizezi că nu eşti singura care treci prin asemenea traume. Sunt multe lucruri pe care le afli şi n-ai bănuit că le trăieşte şi cel de lângă tine. E un curs foarte interesant. Mie îmi pare sincer rău că am ales să rămân atât de mult timp în relaţie, că a trebuit să suport atât de multe, iar acelor femei care suferă şi trăiesc în relaţii toxice, eu le sugerez să apeleze la grupul de suport, pentru că nu merită să li se întâmple aşa ceva", a spus sătmăreanca.

O altă femeie a mărturisit că era în pragul sinuciderii, din cauza violenţei şi abuzului sexual tresărea de fiecare dată când era atinsă. De frică să nu-şi dezamăgească părinţii, a ascuns timp de nouă ani faptul că era abuzată, toţi trăind într-o casă. De abia după ce i-au murit părinţii a decis să pună punct relaţiei cu soţul şi a fost nevoită să se multe din alt judeţ în Satu Mare pentru a scăpa de el, fiind ameninţată în continuare.

"Am fost abuzată în toate formele de fostul partener de viaţă - abuz fizic, emoţional, sexual. După ce ne-am despărţit, încă mai sufeream, mă deranja dacă mă lua cineva de încheietura mâinii sau îşi punea mâna în păr. Nu mi-am dat seama din ce cauză. După o perioadă mi-am dat seama că retrăiesc filmul a ceea s-a întâmplat cu fostul partener. Am rămas în relaţie de frică să nu fiu judecată, de gura lumii. În public eram o familie foarte fericită, aveam o mască pe faţă, jucam rolul familiei perfecte şi de asta am rămas: ce o să zică lumea, ce o să zică părinţii, cunoştinţele? Asta m-a făcut să stau nouă ani de zile în această căsnicie. Am vrut să mă sinucid, n-am mai suportat. O persoană mi-a spus că viaţa merge mai departe. Aşa am pus stop. Ne-am despărţit, dar tot timpul îmi trimitea mesaje cu ameninţări, cu şantaj, că dacă îmi refac viaţa, o să-i arate noului meu partener ce am făcut. Abuzul psihologic a continuat", a mărturisit aceasta.

Ea are patru copii, şi acum e hotărâtă să se alăture campaniei Poliţiei şi să le vorbească elevilor despre ce înseamnă abuzurile în cadrul campaniei "Violenţa invizibilă" ce se desfăşoară în şcoli.

Din păcate, nimeni nu ştie cu adevărat câte astfel de cazuri se petrec zi de zi şi câtă suferinţă îndură victimele în fiecare seară. Poate şi mai important e faptul că ele au acum la cine să apeleze, trebuie doar să găsească forţa psihică, să îşi ia inima în dinţi şi să nu mai privească înapoi. AGERPRES / (A - autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frăţilă, editor online: Simona Aruştei)