Sanda Ladoşi este una dintre vocile foarte bune lansate în anii '80, debutul ei fiind pe scena festivalului de la Mamaia, în 1988, când a câştigat premiul I şi trofeul festivalului. De-a lungul anilor a colaborat cu mulţi compozitori talentaţi, cea mai îndelungată colaborare fiind cea cu Dan Iagnov, care i-a încredinţat peste 50 de melodii. A realizat duete reuşite cu Aurelian Temişan, Marcel Pavel şi uriaşul actor Ştefan Iordache. Turneele pe litoral din anii '90, experienţa participării la Eurovision, amintiri legate de colegi de scenă, activitatea sa la Circul Metropolitan Bucureşti sunt câteva dintre subiectele discutate cu Sanda într-un interviu în care a rememorat momente surprinse de fotografii din arhiva AGERPRES.

AGERPRES: Sanda, ţi-am pregătit o surpriză, mai precis un set de fotografii, din diferite etape ale vieţii tale artistice, pe care te rog să le comentăm, să ne împărtăşeşti amintirile care te leagă de aceste momente. Ce zici?
Sanda Ladoşi: Ce frumos, cred că unele mă vor surprinde, poate nici eu nu le am.

AGERPRES: Primele două fotografii sunt din 1993, de la Mamaia.
Sanda Ladoşi: Da, îmi amintesc momentul. Prima mea participare la Mamaia a fost în 1988, cert este că atunci am obţinut premiul I şi de acolo a pornit cariera mea la nivel profesionist. Iar în 1989 am avut primul meu recital la Mamaia, atunci era o regulă - cine câştiga trofeul şi premiul I, în anul următor avea un minirecital. Aici, în această fotografie, cred că eram în afara concursului, tot în recital, şi probabil cântam "Când vine seara", care a fost piesa mea de căpătâi şi atunci era în mare vogă, era foarte cerută. Chiar şi acum e cerută în concertele mele. Piesa a participat şi în cadrul festivalului de la Mamaia. În fotografiile astea eram foarte, foarte tânără şi purtam o rochie pe care în proporţie foarte mare eu am cusut-o. Pe vremea aceea mai făceam şi din astea, nu mă refer la nivel arhitectural, dar accesorizarea eu o făceam, încă stăteam bine cu nervii... (râde - n.r.). Ne descurcam cum puteam, noi, fetele, nu eram mulţumite cu ce găseam pe piaţă, lumea designului vestimentar încă nu era suficient dezvoltată, iar la vârsta de atunci, la 20 de ani, aveam un anumit tip de comportament şi de preferinţe. Cu cât creşti şi te maturizezi, încep să se aşeze şi gusturile în materie de vestimentaţie.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Uite, în 1995 aveai o ţinută foarte îndrăzneaţă!
Sanda Ladoşi: Da, era o rochie gândită de mine, într-un stil hai să-i zicem egiptean, cert e că nu mai am rochia. Aveam nebunia asta, să le dăruiesc, aşa am făcut cu foarte multe rochii. Le dăruiam altor prietene care-şi doreau aşa ceva, dar nu-şi permiteau, iar eu mă gândeam că oricum trebuie să-mi fac alte ţinute. Şi ce fac? Colecţie de costume? N-are sens.

AGERPRES: Aici sunt câteva fotografii cu tine şi Ştefan Iordache, tot de la Mamaia.
Sanda Ladoşi: Dacă nu mă înşel, aici domnul Iordache venise de la Paris special pentru a participa la festival. A fost foarte simpatic, pentru că noi n-am apucat să repetăm, şi la un moment dat, mă luase în braţe să mă salute, când începea piesa, iar eu am început să râd în hohote. Toată lumea îşi punea întrebarea de ce a râs Ladoşi cu gura până la urechi, dând capul pe spate, oare ce i-a spus Ştefan Iordache? Ei bine, ce credeţi că mi-a spus? "Măi, tu mai ştii textul la piesa asta?". M-a luat prin surprindere şi m-a bufnit râsul. Iar eu mă gândeam "bine că mă întreabă abia acum, înainte de a începe să cântăm", că m-a întrebat pe scenă, în festival. Am început să cânt cu el, ca să-mi vadă mişcarea buzelor în cazul în care nu-şi aduce aminte versurile (râde - n.r.).

Foto: (c) SORIN LUPŞA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Ai avut nişte duete foarte frumoase cu Ştefan Iordache.
Sanda Ladoşi: Aşa este, dar nu au fost primele. În 1992 am avut primul duet, cu Temişan (Aurelian - n.r.), tot cu participare la festival. Dar cu o somitate ca Ştefan Iordache, a fost prima mea experienţă, noi am început să colaborăm în 1994. A fost o colaborare măreaţă pentru mine, la alt nivel, excepţională. Niciodată nu m-a făcut să simt că nu am experienţa lui, practic eram copil pe lângă el, întotdeauna m-a sprijinit în interpretare şi în a juca piesele, reuşea atât de frumos să mă aducă în poveste, încât lumea ne-a bănuit că suntem împreună în viaţa reală. Iar eu, mult timp n-am putut nici măcar să-l tutuiesc, nici nu ştiu dacă am făcut-o până la urmă, mă adresam cu "domnule Iordache", el se enerva, dar eu nu puteam să-i spun altfel. Iar soţia lui, Mihaela Tonitza, mă adora. Cât despre el, doar cuvinte frumoase... Atât de uşor şi de bine reuşea să mă "îmbrace" în stare şi în sentimente - eu nefiind actriţă, nici nu ştiu dacă am veleităţi de actor - încât jurai că noi trăim piesa, jurai că suntem un cuplu. La un moment dat eram acuzată că îi stric casa omului! Eu ştiind realitatea, mă amuzam. Dar am depăşit faza asta, au apărut alte duete, cu alte discuţii... Chiar râdeam cu Stela Popescu atunci, pentru că şi în cazul ei apăruseră zvonuri, lumea era convinsă că ea şi Arşinel sunt împreună şi în viaţa reală. Deşi Stela era căsătorită cu Puiu Maximilian de atâta timp, formau un cuplu extraordinar de puternic, dar el, Maximilian, nefiind tot timpul în centrul atenţiei, au apărut aceste zvonuri în popor, lumea interpretează cum vrea. Acelaşi lucru l-a păţit şi Marius Ţeicu, atunci când începuseră duetele lui cu Olimpia Panciu. Cred că fiecare om, când vede un cuplu artistic, îşi creează propria lume despre ei. O lume pe care poate şi-o doreşte pentru el.

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Alte fotografii de la Mamaia...
Sanda Ladoşi: Uite, rochia asta mi-o amintesc, mi-a făcut-o Doina Levinţa special pentru festival. Ştii, mă uit la fotografii şi le raportez la ce făceam în perioada aceea. Dincolo de faptul că eram toată vara în turneu pe litoral, unde aveam trei-patru luni concerte, aici, la momentul realizării acestei fotografii, pot spune că deja eram în relaţie cu soţul meu.

AGERPRES: O fotografie frumoasă cu prietena ta Laura Stoica. Ştiu că te iubea foarte mult.
Sanda Ladoşi: Şi eu pe ea. Am avut o relaţie foarte bună, am apreciat-o foarte mult ca solistă, ca artist. Sigur că între artişti se creează şi animozităţi, mai ales când eşti tânăr şi fără creier, dar trebuie să fii realist şi să înţelegi că acolo unde e o valoare, unde e ceva care chiar îşi spune cuvântul, n-ai ce comenta. Eu am avut mereu această apreciere faţă de colegii mei. Niciodată nu am avut răutăţi faţă de ei. Probabil ţine şi de afinitate, şi de energie... Laura era o persoană foarte caldă, dar la primul impact nu descopereai asta. Îmi pare rău că nu mai e... La un moment dat, am avut un concert-omagiu adus personalităţii şi vocii ei, acum doi-trei ani la Târgovişte. A fost foarte interesant că am stat să-i analizăm textele pieselor, lucru la care, până atunci, noi nu am fost atenţi. Mă refer la textele scrise de ea. Toate erau legate de cer, de eternitate, de Divinitate - chiar dacă nu era explicit spusă, încât am zis că poate ea a simţit... Şi până la urmă a ajuns în locul despre care a scris - cu stele, cu îngeri, cu cer...

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Mai multe fotografii în care cânţi împreună cu Marcel Pavel.
Sanda Ladoşi: Ia uite ce tânără şi frumoasă eram! Aici eram la un concert la Focşani. Colaboram deja de ceva timp, noi am cântat mult timp la Cazino Victoria. Marcel e un om foarte talentat.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Ajungem la momentul participării la Eurovision, în 2004. Cum te-ai simţit atunci?
Sanda Ladoşi: Participarea la Eurovision e o experienţă dură, grea, cine nu a fost acolo nu ştie ce înseamnă, e o mare provocare pentru artist. Dar dacă vrei să fiu foarte onestă, am simţit că, venind din România, am un tratament special. În sensul că ok, eşti acolo, eşti tolerat, dar din punctul lor de vedere nu reprezinţi importanţă. Nu ştiu dacă v-a mai spus cineva asta sau dacă o să spună, pentru că mulţi sunt orgolioşi, eu n-am problema asta cu orgoliul. Poţi să minţi pe cine vrei, dar dacă eşti corect cu tine, când stai în faţa oglinzii şi te priveşti, trebuie să înţelegi că asta e situaţia. Nu am suferit din această cauză, pentru că nu aveam mari aşteptări. Am făcut tot ce a ţinut de mine, am depus tot efortul să mă pregătesc, tot ce a însemnat scenă şi ce s-a petrecut pe scenă - dansatori, costume, machiaj, pregătire, echipă - la un moment dat a fost susţinut financiar de mine. A, puteam să mă mulţumesc cu ce aveau ei acolo, dar am zis nu, fac un efort şi aduc dansatori - pe care eu i-am plătit, eu i-am îmbrăcat, eu am plătit costumele, eu m-am ocupat de machiaj, de tot. Am zis: "La Eurovision nu mă duc de 10 ori, mă duc odată şi vreau să mă simt foarte bine cu ceea ce fac". Şi am făcut acest pas. Însă mi se pare straniu ceea ce se întâmplă în ţara noastră în cazul în care nu vii acasă cu ceva sau nu te ridici la aşteptările publicului tău. Felul în care noi, românii, ne susţinem artiştii, sportivii, e ciudat. Noi, ca popor, avem în general aşteptări foarte mari de la cei care ne reprezintă. Sunt extraordinari şi lăudaţi când câştigă trofeul, dar sunt călcaţi în picioare şi verbal şi fizic dacă nu obţin ceea ce vrei tu, ca individ. Eu vorbesc despre tot ceea ce s-a întâmplat până acum, şi cu artişti, şi cu sportivi. O caracteristică total diferită de cea de la noi, pe care am observat-o la alte popoare - şi sunt filmări care s-au dat pe post, sunt publice - e că nu contează ce ai făcut sau ce n-ai făcut ca artist ori sportiv într-un concurs, contează că ai fost acolo, că s-a auzit despre tine, că ai reprezentat ţara, dacă ai ajuns acolo înseamnă că e un pas foarte important, se vorbeşte despre tine ca naţie, asta contează. Nu putem avea tot timpul lauri, nu ştiu cine ne-a obişnuit aşa, nu ştiu cum suntem noi construiţi, de vrem tot timpul aşa, nu se poate. Viaţa e construită din lucruri foarte frumoase, din lucruri foarte urâte şi din lucruri de mijloc. Dacă învăţăm să le gestionăm corect, pe fiecare în parte, vom fi mult mai fericiţi. Altfel, din aşteptările şi dorinţele astea foarte mari, nemulţumindu-ne cu ce avem, veşnic vom fi nefericiţi. Noi nu ştim să apreciem şi când avem puţin.

AGERPRES: O fotografie făcută după ce l-ai născut pe fiul tău, Bogdan.
Sanda Ladoşi: Daaa, a fost foarte amuzant că după ce l-am născut pe Bogdan, din părul ăla lung pe care îl aveam, m-am tuns foarte scurt, instinctiv. Iar la sarcina cu Ioana am avut din nou părul lung. N-a fost nimic premeditat. Uite, poza în care eram "foarte" însărcinată cu Ioana! (râde - n.r.) Cred că aveam opt luni acolo.

AGERPRES: Acum Bogdan are 11 ani, iar Ioana 9. Îţi vine să crezi că sunt aşa de mari?
Sanda Ladoşi: Nu, nu pot să cred că azi Bogdan e aproape adolescent. Deşi, cu nişte ani în urmă - ani pe care i-am trecut acum în revistă uitându-mă la aceste fotografii - nici nu speram să-i am. Dar uite cât de repede cresc şi cât de repede ne trece nouă viaţa! Doar că, alături de ei, e frumos, viaţa e cu rost.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

AGERPRES: O fotografie din 2008, la un spectacol în care eşti înconjurată de copii.
Sanda Ladoşi: Da, ştiu momentul, eram la Spitalul "Marie Curie". Mi-a fost foarte greu să merg la acest spectacol, să văd copii suferinzi. Am fost acolo cu băiatul meu, era pe undeva prin sală. Mi-am dorit să mă duc acolo, dar am plecat aşa... tristă. Ştii, până nu ai copii nu percepi atât de bine situaţia dramatică a unui copil bolnav, dar văzându-i cum erau acolo, cu perfuziile la mâini, de-abia am cântat, nu ştiu dacă nu am plâns. Am făcut multe gesturi caritabile, şi pentru copii, şi pentru adulţi, am fost să cânt şi cu Asociaţia Drepturilor Omului, şi la Crucea Roşie, şi la penitenciare. Oricât am vrea să marginalizăm nişte aspecte, ele fac parte din viaţă şi din realitate. Inclusiv penitenciarele, şi din păcate mulţi nevinovaţi sunt acolo, iar vinovaţii sunt afară, deci nu ştiu cine reglează conturile astea în univers, dar viaţa nu e aşa de dreaptă cum credem noi.

Foto: (c) CORNELIA DUMITRU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Uite o fotografie din 2016, de la evenimentul "Remember Laura Stoica", de la Târgovişte, despre care vorbeai mai devreme.
Sanda Ladoşi: Aşa este, am fost 10 artişti acolo. 10 artişti pentru un suflet, pentru un înger, a fost un tur de forţă sub bagheta domnului Jinga, prietenul nostru care a muncit imens pentru acest spectacol, fiecare artist a cântat două piese din repertoriul Laurei. Greu, mult de muncă, dar s-a întâmplat ceva ce n-am văzut niciodată: la repetiţii era sala plină de public, lumea se aşezase deja pentru spectacol, noi repetam, iar apoi a început spectacolul. Publicul practic a văzut două spectacole în seara aia. Nu a plecat nimeni la al doilea spectacol, gândeşte-te că ei au puţine spectacole la Târgovişte, spre deosebire de Bucureşti, care mi se pare sufocat de câte concerte sunt... Ştiu că au fost la Târgovişte Nico, Monica Anghel, Julia Jianu, Cotabiţă, au fost rockeri. Eu am cântat melodia "Ai fost laş", compusă de Ionel Tudor, iar de atunci am băgat-o în repertoriu. Aşa, tot timpul Laura e cu mine, e cu noi. Fiecare artist a luat o piesă pe care a inclus-o în repertoriu, şi cred că e frumos să nu lăsăm muzica ei să fie uitată. Ea avea un timbru special, închideai ochii şi ştiai că e ea, acum îi confunzi, nu mai ştii cine cântă, cum cântă. Exceptând câţiva tineri care au voce caracteristică, le recunoşti timbrul vocal, în general e o masă de voci pe care nu poţi s-o canalizezi pentru că seamănă foarte bine, şi stilul de interpretare - toţi cântă la fel, adică se pierde personalitatea. Asta e o chestie tristă, din punctul meu de vedere.
Uite, am vorbit din nou despre Laura, şi trebuie să-ţi spun că în noaptea aceea groaznică în care am aflat de accident şi că ea a murit, ne-am adunat câţiva în studio şi am înregistrat piesa pentru ea, "In Memoriam Laura Stoica", am cântat pentru ea, deşi aveam lacrimile în ochi şi nodul în gât. Ştii cum suntem noi, artiştii? E foarte bună masca aia, cu un ochi râde şi altul plânge, avem puterea interioară - altfel nu făceam meseria asta - să gestionăm şi starea de bine, şi starea de rău oarecum cu acelaşi talent, pentru că adaptabilitatea e importantă, noi ne-am urmat sufletul, am cântat. Asta am simţit pentru ea, dar nu a fost uşor. Dar pe de altă parte, simţeam că facem ceva pentru ea, nu mare lucru, dar atrăgeam atenţia celor care poate nu-şi mai aduceau aminte de ea. La vremea respectivă ea nu mai era în vogă şi suferea enorm pe tema asta, ştiu bine, pentru că era conştientă că e talentată, iar acel cântec era un fel de strigăt de revoltă al nostru. Laura a murit în drum spre casă după ce fusese la un spectacol unde a mers să cânte pentru... trei lei. Şi a murit venind de la muncă, a plătit cu viaţa. Mi s-a părut o "plată" îngrozitoare. Nu mai vorbesc despre şocul familiei. Şi noi eram şocaţi, dar m-a impresionat mama Laurei, care trei zile nici nu a ştiut cine era. Să-ţi îngropi copilul e cea mai mare durere pe care ţi-o poate da viaţa!

AGERPRES: Am observat că, în general, artiştii din generaţia voastră - a ta, a Laurei - sunteţi solidari...
Sanda Ladoşi: Cred că da, acum. Pentru că atunci când eşti foarte tânăr gândeşti altfel. Probabil că şi cei tineri de acum gândesc că totul e "forever". Nimic nu e "forever". Important e să ştii cum să-ţi gestionezi gloria, cât de bine ştii, atunci când ea nu mai este, către ce te canalizezi astfel încât mintea ta să fie bine ocupată şi activă, trebuie să fii realist să înţelegi că lucrurile la o anumită intensitate nu se păstrează pentru totdeauna. La mine au venit firesc, Dumnezeu a avut grijă de mine ca de fiecare dată când am avut momentele mele de alunecare să mă reabiliteze prin alte activităţi care mie mi-au dat o preocupare, până la urmă mintea este propriul nostru duşman - dacă ştii s-o canalizezi, s-o gestionezi, poţi să fii fericit toată viaţa, dar asta numai dacă vrei tu, dacă nu, poţi să fii nefericit toată viaţa, tu alegi. Asta depinde de modul în care te raportezi la lucrurile care te înconjoară. În viaţă nimeni nu scapă de probleme, dacă îşi imaginează cineva asta, greşeşte. Dar când vin problemele, trebuie să le faci faţă, de fapt, asta-i totul.

AGERPRES: În prezent lucrezi la Circul Metropolitan Bucureşti, nu avem o fotografie cu tine de acolo, dar povesteşte-ne cum e.
Sanda Ladoşi: Ceea ce îmi place foarte mult din această postură de director artistic este poziţionarea mea în spatele reflectoarelor. Nu mă deranjează cu nimic, ba chiar mă provoacă, pentru că îmi place să aduc în faţă alte persoane, care poate nu au avut şansa de a le descoperi cineva, să le lase cineva să-şi exercite meseria şi, dacă am posibilitatea asta, de ce să nu aduc în lumina reflectoarelor tineri talentaţi, pe care lumea nu-i bagă în seamă şi nu înţeleg de ce. E adevărat, nu sunt genul de artişti care se "chiloţăresc", că ăsta e cuvântul, nu se compromit, ei cântă cu adevărat, fără efecte şi fără ajustări. Perfecţiune nu există, dar încercăm să ne perfecţionăm, suntem perfectibili toţi dacă vrem, şi preocuparea mea asta este, împreună cu Bogdan Stanoevici, colegul meu. Sunt foarte multe suflete de păstorit într-o instituţie importantă ca Circul, întotdeauna un bărbat se impune altfel, nu că n-aş putea eu, ca femeie. Dar latura asta artistică, postura de director artistic simt că mă caracterizează mult mai bine decât cea de manager, pentru că nu mă regăsesc în zona actelor nici să mă omori, dacă trebuie să le fac le fac, dar nu-mi plac, iar scena este fascinantă, chiar şi din spate. Faptul că poţi să creionezi, să creezi, să se reflecte ideile tale în scenă e frumos, e deosebit, e onorant. E adevărat, eu nu am o pregătire de regizor, dar am o experienţă de 30 de ani de scenă, o experienţă de om care a umblat prin lume şi a văzut multe spectacole în străinătate. Întotdeauna mi-am dorit ca pe scena românească, indiferent unde este ea, să văd şi altceva, nu spectacole făcute la jumătate. E adevărat, uneori nu sunt bani, uneori nu există voinţă, uneori nu e omul potrivit la locul potrivit, sunt multe motive pentru care lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar trebui, dar eu vreau ca spectacolele din scena Circului Metropolitan Bucureşti să fie "wow" şi nimeni să nu găsească în altă parte ceea ce găseşte la noi.
Eu fac aici şi lucruri care nu sunt în fişa postului, dar le fac cu plăcere. Nu mă gândesc "pentru asta nu sunt plătită". Mă uimeşte faptul că acum, orice tânăr care iese de pe băncile facultăţii şi vrea să se angajeze, când ajunge la o instituţie, în primul rând întreabă cât va câştiga. Pe mine nu m-a interesat niciodată problema banilor. Sunt importanţi, că nu putem trăi fără ei, dar pentru mine contează să fac un lucru din pasiune, din plăcere. Şi dacă fac treabă ghidată de aceste repere, până la urmă banii decurg din efortul meu, dar e greu să gândeşti aşa dacă din start eşti setat pe ideea bani! Asta le spun tinerilor care vin la noi: "Dacă ai venit aici să câştigi bani, n-ai venit în locul potrivit. Aici vii să construim împreună". Schimbăm o paradigmă acolo, trecem de la spectacolul tradiţional cu animale, la spectacolul fără animale, este o schimbare atât de mare şi atât de complicată, încât, dacă nu suntem o echipă şi nu tragem la căruţă în acelaşi timp, lucrurile se strică. Eu şi Bogdan facem lucrurile asftel încât să fim aproape de oameni şi suntem conştienţi că lucrurile făcute corect se vor reflecta în relaţia lor faţă de noi. Ceea ce facem e pentru oameni, e o energie din mine pe care ţi-o transmit ţie şi care are sau nu rezonanţă, practic asta e esenţa vieţii în comunitate. Oricât de independent te-ai considera, ca individ eşti interdependent, unii fără alţii nu putem trăi. Asta e nebunia pe care nu o înţelege lumea care zice că se descurcă singură. Nu e aşa, pentru că fără să vrei, depindem unii de alţii. Fără legăturile interumane nu putem funcţiona.
Spectacolele noastre, la circ, sunt poveşti, lumea nu ştie la ce să se aştepte. E o mentalitate căpătată în zeci de ani de spectacole cu dresuri de animale, dar cred că locul animalelor e acolo unde se simt ele bine, nu într-o cuşcă sau o arenă unde văd cravaşa cu care sunt dresaţi. Păi noi, oamenii, putem face tumbe când nu avem chef? Raportându-ne la aspectul ăsta, întreb: dacă avem oameni talentaţi, dacă avem artişti fantastici, de ce să nu folosim factorul uman, de ce să nu-i punem în lumină şi să fie ei în prim plan? Dacă rămânem rigizi şi nu suntem deschişi, nu evoluăm nici noi, nici lumea.

AGERPRES: Sanda, îţi mulţumesc pentru prezenţă, îţi doresc succes în tot ce faci şi-ţi ofer fotografiile care ţi-au plăcut atât de mult.
Sanda Ladoşi: Nu pot să cred! Mi le dai mie? Le duc repede la maşină, să nu te răzgândeşti! (râde - n.r.). Îţi mulţumesc şi eu, mi-ai făcut o mare bucurie. AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, editor: Doina Lecea, editor online: Ady Ivaşcu)