Singurul cultivator de mangold din judeţul Bihor este un inginer agronom din oraşul Săcueni, Dorin Szilagyi, care îşi pregăteşte lucrarea ştiinţifică de doctorat vizând această cultură mai puţin cunoscută.

"Am şapte soiuri aduse, ca seminţe, din Franţa. Şi vreau să determin care sunt cele mai productive la noi. Lumea nu prea cunoaşte această plantă, dar este deosebit de sănătoasă. În Turcia, în medicina populară, mangoldul este folosit ca agent antidiabetic. Din studiile efectuate reiese că terapia cu mangold are într-adevăr efect antidiabetic, poate duce la regenerarea celulelor B din pancreasul endocrin, dar are şi efect antitumoral şi elimină radicalii liberi din organism", a declarat, pentru AGERPRES, agronomul Dorin Szilagyi.

Lucrarea sa de doctorat, începută în anul 2015, când avea 46 de ani, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) Cluj Napoca, este "o noutate în peisajul agricol al judeţului", a menţionat directorul Direcţiei pentru Agricultură Bihor, Nicolae Hodişan.

"Din datele noastre nu mai sunt alţi cultivatori de mangold în judeţul Bihor. Pe piaţă, există o categorie de consumatori care îl caută şi îl apreciază, dar provine doar din import", a spus Hodişan, pentru AGERPRES.

Studiile agro-biologice ale doctorandului se derulează începând cu anul 2016 pe un lot experimental în suprafaţă de 500 de metri pătraţi, într-o microfermă privată. Scopul cercetării sale este de a stabili "comportarea în cultură a unor soiuri de mangold şi posibilităţile de eşalonare a producţiei de mangold cultivat în câmp, în partea de vest a României, în condiţii de eficienţă economică".

Mangoldul (Beta vulgaris subspecia cicla) sau "sfecla elveţiană" sau "sfecla pentru peţiol şi frunze" face parte din familia Chenopodiaceelor, genul Beta, fiind înrudit cu sfecla de zahăr, cu sfecla roşie, sfecla de grădină. Deşi se înrudeşte cu sfecla, mangoldul nu are, în sol, decât o rădăcină ramificată, slab dezvoltată, partea aeriană fiind cea comestibilă.

Istoricii şi botaniştii au ajuns la concluzia că mangoldul îşi are originea în sfecla sălbatică, spontană în Bazinul Mării Mediterane. În Evul mediu se consuma supă de mangold cu praz. La finele secolului XIX erau cultivate 8-10 soiuri, după care consumul de mangold a înregistrat o scădere considerabilă la început de secol XX, pentru ca, în ultimele decenii, să renască interesul pentru această legumă.

Cultivat atât pentru frunze, cât mai ales pentru peţiolul îngroşat, mangoldul completează dieta alimentară umană prin bogăţia de vitamine şi minerale, fitonutrienţi şi fitochimicale.

Inginerul agronom a afirmat că reînfiinţează cultura de mangold în fiecare an, primăvara şi toamna, având de determinat o serie de parametri: înălţimea, dimensiunea rozetei, lungimea frunzei, a peţiolului, număr de frunze etc, date minuţios consemnate.

Primăvara, se seamănă la sfârşitul lunii aprilie şi se recoltează după 70 de zile. Peţiolii se detaşează manual, unul câte unul, de preferat dimineaţa, când aceştia sunt turgescenţi şi se desprind uşor de plantă. Atât frunzele cât şi legăturile de peţioli (câte 6-8 bucăţi) trebuie valorificate în cel mult zece zile, fiind păstrate în condiţii de umiditate mare (95%) şi aproape de zero grade. Deoarece cultura lui Dorin Szilagyi nu are scop comercial, toţi prietenii familiei din Săcueni au primit în dar zeci de kilograme de verdeţuri proaspete.

"Mangoldul este o plantă mai puţin cultivată decât alte legume din grupă, precum salata ori spanacul, însă cu o importanţă la fel de mare ca şi celelalte legume. Este pasionant să o cultiv şi să o studiez, ajutat desigur de soţia mea, Monica", a spus inginerul.

Cele şapte soiuri studiate au nume exotice - Verte a carde blanche 3, Rainbow, Charlotte, Liscia verde da taglio, Bright yellow, Lucullus şi Carde Blanche Ampuis. Unele sunt soiuri extratimpurii, altele au gust excepţional (Lucullus), altul este mai decorativ (Charlote), Rainbow se prezintă într-o colecţie de culori, Taglio se reface foarte repede după recoltare, iar Ampuis are peţiolii foarte laţi, de 10-12 cm şi lungi până la 45 de cm, oferind o consistentă parte comestibilă.

Frunzele, netede sau gofrate, se pot folosi crude în salate sau în sosuri, supe, budinci, plăcinte sau pentru sarmale. Pe măsură ce se maturizează, gustul amărui se accentuează, dar dispare prin gătire, devenind mai delicat decât cel al spanacului gătit.

Peţiolul poate fi de diferite culori şi nuanţe, alb, verde, galben strălucitor, violet, roşu intens şi se poate consuma ca şi rubarba, având un gust asemănător cu conopida.

În ultima vreme, datorită varietăţii coloristice, mangoldul se cultivă din ce în ce mai mult şi ca plantă ornamentală.

La noi în ţară, mangoldul este puţin cunoscut, cultivat mai des în sudul Transilvaniei de către amatori, mai ales varietăţile pentru frunze şi mai puţin pentru peţioli. De multe ori este comercializat sub denumirea spanac.

În lume, mari cultivatori sunt în SUA, Japonia şi India. În Uniunea Europeană, pe primul loc se află Italia, cu circa 4.000 de hectare în câmp şi 250 de hectare în spaţii protejate, cu o producţie de 30-42 de tone la hectar, Franţa, cu 2.000 de hectare, în special în sud şi Spania, cu circa 1.200 de hectare. AGERPRES/(A - autor: Eugenia Paşca, editor: Nona Jalbă, editor online: Gabriela Badea)