29 noiembrie 2017  - Pentru moment, Iranul a primit liber să se afirme.

Iranul întotdeauna s-a văzut ca fiind în competiţie cu statele arabe pentru dominaţie asupra Golfului Persic. Ambiţiile sale au fost temporar oprite la finele anilor '80, după un război de opt ani cu Irakul ce a provocat mai mult de un milion de victime în Iran. Războiul s-a încheiat cu o remiză militară, dar strategic a blocat speranţele Iranului de a-şi mări puterea spre vest. Războiul împotriva Statului Islamic, în special în Irak, a deschis iar aceea uşă.

Avântul iranian

Responsabilitatea pentru luptele din Irak a căzut în mare pe armata irakiană, împreună cu câteva miliţii şiite, care au dus o luptă lungă de atriţie pentru a învinge SI. Încorporaţi în armata irakiană, şi în direct control al miliţiilor, erau consilierii iranieni. Statele Unite aveau consilieri şi trupe acolo şi ei, dar iranienii erau mult mai eficienţi în căpătarea influenţei în armata predominant şiită. SUA a acceptat reticent această stare de fapt - avea nevoie ca SI să fie înfrânt, dar nu dorea să absoarbă numărul victimelor care ar fi rezultat din bătălia lungă şi anevoioasă ce era necesară. În schimb, SUA s-a bazat mai mult pe bombardamente aeriene.

Trebuia să existe, în mod evident, un grad de coordonare între forţele irakiene şi miliţii - cel puţin destulă cât să prevină fratricidul. Asta însemna că trebuie să existe coordonare cu consilierii iranieni care comandau efectiv anumite unităţi ale armatei irakiene. Câtă coordonare este neclar, dar SI a fost învins în final, iar Iranul a fost lăsat să controleze cel puţin o parte semnificativă a forţei militare din Irak. Dată fiind influenţa Iranului şi prezenţa în jurul Basra din sudul Irakului, iranienii sunt într-o poziţie puternică în interiorul Irakului, fără forţe majore în poziţie pentru a-i stânjeni. Şi sunt liberi să trimite mai multe forţe în Irak dacă doresc.

Iranul este într-o poziţie puternică şi în Siria. Împreună, Iranul şi Rusia au prevenit colapsul guvernului Assad. Hezbollahul din Liban a fost foarte implicat în luptele din Siria, având şi un număr mare de ofiţeri iranieni împreună cu ei, iar forţele iraniene sunt împrăştiate pentru a susţine armata siriană a lui Assad. Ruşii deja discută de un joc final în care Assad recâştigă părţile din Siria pe care le-a pierdut. Că se va întâmpla sau nu, regimul Assad nu mai este împresurat. Mai mult, Rusia a spus deja că plănuieşte să îşi reducă prezenţa în Siria, ceea ce i-ar lăsa pe iranieni drept influenţa primară asupra sirienilor, adâncind o relaţie care exista de dinainte de izbucnirea războiului civil.

Yemenul este încă o zonă de putere iraniană. În Yemen, la sud de Arabia Saudită, iranienii îi susţin pe rebelii şiiţi Houthi. Cum rebelii au devenit mai puternici în ultimii ani, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi alţii au lansat bombardamente aeriene împotriva lor. Bombardamentele au eşuat în a-i învinge pe Houthi, iar acum sunt şi mai puternici. O rachetă a fost lansată dinspre Yemen către Riad la începutul lunii trecute. Ar fi fost o rachetă de fabricaţie iraniană, şi un mesaj către saudiţi cerându-le ieşirea din Yemen.

Este important să nu se exagereze puterea Iranului. Este clar influent, iar uşa către mai multă putere este deschisă, dar Iranul nu este încă într-o poziţie să exercite forţă militară decisivă în Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, realizările Iranului nu trebuie subestimate. Este cea mai influentă putere din Irak şi are un număr semnificativ de forţe acolo. Controlează, mai mult sau mai puţin, cea mai puternică forţă militară din Liban şi are capacităţi limitate în Siria. Are cel puţin consilieri militari în Yemen. Finalmente, Iranul a făcut progrese şi în sfera de influenţă a Arabiei Saudite. Relaţia Qatarului cu Iranul este parte a motivului pentru care a fost boicotat de mare parte din lumea arabă.

Potenţiala coaliţie

Arabia Saudită este în mod curent cea mai mare ameninţare pentru ambiţiile Iranului. În anii '60, când Şahul Iranului era încă la putere, Iranul a purtat un război cu saudiţii în Oman. Relaţia lor a rămas ostilă după revoluţia iraniană. Parte a problemei este religia: Arabia Saudită este inima Islamului sunit, Iranul a Islamului şiit. Dar există probleme mai serioase.

Prima este petrolul. Dominarea resurselor petroliere de către saudiţi şi principalităţile asociate de pe coasta de vest a Golfului Persic a creat o permanentă ameninţare pentru Iran din pricina puterii militare pe care o cumpărau. În plus, garanţiile SUA către Arabia Saudită cu scopul de a asigura fluxul de produse petroliere din Golful Persic a dat saudiţilor o invulnerabilitate pe care propria lor forţă militară nu o putea asigura.

În momentul de faţă, Arabia Saudită se confruntă cu dificultăţi extreme. Declinul în preţul petrolului a creat probleme economice şi politice pentru Riad, care şi-a folosit dintotdeauna profitul petrolier pentru a menţine stabilitatea. Introducerea unui prinţ moştenitor de 32 de ani, precum şi decizia acestuia de a aresta câteva personalităţi cheie din regat, a creat un nivel de instabilitate internă care este imprevizibilă.

Dată fiind această situaţie internă, abilitatea Arabiei Saudite de a se proteja faţă de Iran este neclară. Saudiţii au demonstrat deja limitele puterii lor aeriene în Yemen. Aşteptarea istorică era că britanicii, iar apoi americanii, le vor garanta siguranţa naţională. Dar asta era când Golful Persic era un furnizor indipensabil al petrolului planetei. Preţul petrolului este jos, dar la fel de important este şi că sursele de petrol s-au multiplicat, asemenea disponibilităţii producătorilor de a îl vinde. Petrolul saudit pur şi simplu nu mai este atât de important.

Saudiţii au făcut uverturi faţă de israelieni. Israelul în mod cert poate furniza tehnică militară. Dar adevărul este că Israelul se poate confrunta cu o ameninţare proprie din parte Iranului, iar armata sa este relativ mică şi nu este creată pentru misiuni străine de scară largă. Din cauza mărimii forţelor sale, Israelul nu poate susţine război prelungit de înaltă atriţie ca cel îndurat de Iran în anii '80. Aşadar iranienii pot ameninţa Israelul cu singura strategie care este periculoasă pentru ei: un război de atriţie. Este o posibilitate distantă dar una pe care Israelul trebuie să o ia în considerare. În termeni simpli, Israelul nu poate promite Arabiei Saudite mai mult de materiale, indiferent de ce oferă saudiţii la schimb, iar materialele sunt singurul lucru pe care saudiţii îl au deja în abundenţă.

Cea mai mare ameninţare pe termen lung a intereselor Iranului, însă, este Turcia. Turcii se află în faţa unei întrebări geopolitice fundamentale. Cât iranienii au fost relativ închişi, Turcia s-a putut concentra pe treburi domestice, fără a se implica mult în Siria sau Irak. Dar acum, Turcia trebuie să decidă dacă poate trăi cu un Iran putere regională majoră, sau dacă trebuie să îşi afirme propriile revendicări asupra regiunii. Turcia, prin geografie şi capacitate militară inerentă, poate bloca Iranul dacă alege să facă acest efort şi să îşi asume acest risc, dar în acest moment lucrează cu Iranul, în special pe problema kurdă. La un moment dat, Turcia va trebui să aleagă între problema kurdă şi problema strategică mai largă. Asta va fi determinată, parţial, de poziţia SUA privind varii facţiuni kurde şi viziunea SUA pentru raporturile cu Iranul.

Un test al dezangajării SUA

SUA este capabilă să închidă Iranul dar doar cu o forţă substanţială. SUA a fost în război din 2001. În acest moment nu are o strategie clară pentru Orientul Mijlociu. În Irak, abordarea americană a fost să blocheze atât suniţii cât şi şiiţii de la dominarea ţării - în timp ce reduceau forţele SUA prezente. Asta i-a lăsat în poziţia de a depinde de forţe controlate sau influenţate de Iran pentru a înfrânge Statul Islamic. În Siria, strategia SUA a fost să creeze o forţă terţă să îl elimine pe Assad. Aceasta nu a funcţionat. Garanţiile americane pentru Arabia Saudită şi Israel sunt încă în vigoare, dar ce înseamnă în acest moment este neclar. Israelul nu are nicio nevoie de implicare directă a SUA decât în cazul celui mai extrem scenariu de război de atriţie. Cât despre saudiţi, garanţiile pe care SUA le-a dat şi livrat în timpul Furtunii în Deşert au fost o situaţie foarte diferită. Preţurile şi oferta de petrol fiind aşa cum sunt, nu este clar cât valorează acea garanţie.

SUA nu este configurată să facă faţă noii realităţi - una la a cărei creaţii a contribuit prin invazia Irakului şi apoi părăsirea sa, precum şi prin sprijinul pentru Primăvara Arabă în Siria care s-a transformat într-un dezastru. Aceste politici SUA au condus la apariţia SI, iar lupta împotriva SI, la rândul său, a deschis calea Iranului în Irak şi, într-o mai mică măsură, în Siria. Washingtonul a fost obsedat cu capacităţile nucleare iraniene şi nu a anticipat că influenţa politică şi capacitatea convenţională a Iranului se vor dovedi mai eficiente. În acest moment, nu este clar care este interesul american în regiune şi ce preţ e dispus să plătească pentru a-l urmări.

Orientul Mijlociu are o formă nouă şi radical diferită. Pentru moment, Iranul a primit liber să se afirme. Dar are cale lungă de mers până să pretindă putere semnificativă. În afară de Statele Unite, se confruntă şi cu o potenţială coaliţie între Arabia Saudită, Israel şi Turcia. Fiecare are slăbiciunile sale, dar şi Iranul are, iar împreună pot trata problema şi probabil o vor face. Nu trebuie uitaţi nici jihadiştii sunniţi. Înfrânţi în forma SI, ei doar s-au dispersat, nu s-au predat. Iar Iranul a fost inamicul lor. Astfel, avântul iranian trebuie pus în context. A schimbat dinamica Orientului Mijlociu, dar rămâne vulnerabil. (AS - autor: George Friedman)

Publicat inițial aici

Copyright 2017 Geopolitical Futures, LLC. Reprinted with permission.